Niște acorduri fine și elegante la pian sau, poate, ritmul energic și vibrant al trompetei lui Ibrahim Maalouf. Muzică care îmbracă sufletul în emoție și vibrații înalte, muzică care mângâie, alină și stârnește calm drag și împlinitor. Muzica frumosului lumii, muzica frumosului din noi înșine.
Un zbor nesfârșit cu un balon cu aer cald. O magică și blândă plutire prin văzduv. O neîntreruptă poveste a copilăriei, cu freamăt, cu bucurie simplă, clară, palpabilă. Autentică. Cu adierea vântului prin păr, cu mângâierea liniștii întreruptă când și când de arzătoarele balonului, cu pacea întregului cer deasupra, cu frumusețea fiecărui anotimp care îmbracă pământul de dedesupt.
Un surâs de copil vesel și senin, neîmpovărat de griji și supărări, alergând curat spre visuri, îndrăznind să creadă, să simtă, să ofere, să piardă, să primească, să fie. O bucurie limpede și ușoară venită din avântul candid al copilăriei care nu cunoaște încă zbaterile, întrebările și nesiguranțele.
Un câmp înveșmântat în violeta haină de primăvară a brândușelor, aceste flori vestitoare ale revenirii la viață după iarnă prea lungă, flori firave și trecătoare, dar minunate-n puritatea lor, în modul în care răzbesc prin pământul reavăn, de abia trezit după îngheț.
O lungă plimbare pe un țărm tăcut de mare, pustiu și totuși, deloc gol, cu zbuciumul valurilor neobosite care ascund atâtea taine și atâta viață. Întinderea necuprinsă a cerului oglindit în turcoazul adânc al mării, teren al împăcării cu sine și cu lumea toată.
O strângere de mână a unui om drag și bucuria timpului împărtășit. Împletirea magică a degetelor într-o tăcere – armonie perfectă, caldă și completă. Emoția pașilor făcuți în tandem, a privirilor coborâte-n abisurile trăirilor, a vorbelor clădite cu mulțumire.
O veșnicie de frumos. Fiecare dintre aceste, sau toate la un loc. Veșnicia mea.
