E atunci când e pace în tine însăți. Când tace și glasul gândurilor, când fricile se domolesc, când dorurile se așează, când absențele nu mai dor. Când nu mai alergi după răspunsuri, când nu te mai rănește singurătatea, când privești în tine și nu te mai sperie toate rănile pe care le porți pe dinăuntru. Când te accepți și te împaci cu tine însăți.
Nu mi se întâmplă prea des, nu mi se întâmplă aproape niciodată, de fapt, nici n-ar avea cum, sunt construită dintr-o furtună și norii sunt cei care-mi urmează loial pașii. Dar vreau să cred că mai sunt, chiar așa, extrem de rare și de scurte, astfel de momente. Când viața stă pe loc și-n același timp o simt vie și vibrantă. Și senină. Când sămânța de bucurie îmi încolțește în suflet. Și nu mai simt nevoia să lupt, ci doar să fiu.
Caut în ungherele minții și vreau să-mi aduc aminte de un astfel de moment. Caut un moment în care să fi fost eu cu mine, asumat, și să fi fost liniște. De obicei, fug. Fug de ceilalți, fug de mine. Fug de neputința de-a schimba ceva ce simt că-i altfel decât aș vrea să fie. Fug de ceea ce doare, sperând că o să treacă. Mă duc departe, sau mă ascund în carapacea mea (cum mi s-a zis de curând, tu te ascunzi într-o carapace și când cineva intră acolo, tot mai găsești un loc întunecat în care să te ghemuiești). Așa o fi. Explicații or exista multe, soluții sunt puține.
Revin la liniște. La amintirea unui moment de liniște frumoasă. Am nevoie. E prea multă gălăgie în mintea mea.
Cel de al doilea salt cu parașuta. A fost acolo un moment de liniște senină. Cerul împăcat deasupra mea, vântul domol, pământul încă departe, la peste o mie de metri altitudine, eu, singură cu mine însămi acolo sus.
Mai întâi am râs și am vorbit cu mine cu voce tare, apoi am tăcut. Era liniște albastră în jur. Deasupra mea și dedesuptul meu și-n jurul meu. Liniște. Și, cumva, s-a făcut aproape liniște și-n mine. Am trăit o liniște aproape perfectă, aproape magică, aproape deplină. Au tăcut atunci fricile, nesiguranțele, întrebările. A rămas emoția și bucuria. Aveam deja confirmarea faptului că știu ce trebuie să fac să aterizez cu bine, știam că pot să urmez toate instrucțiunile învățate, așa că m-am relaxat. A trecut și momentul critic, ieșirea în gol din avion, a trecut și teama c-ar putea să fie ceva în neregulă cu deschiderea parașutei mele, după ce m-am asigurat că totul e cum trebuie să fie cu aripa de deasupra mea. Și-a putut să fie liniște. În mine și-n jur. O liniște frumoasă, a unui moment în care mi-am asumat ceea ce sunt, ceea ce pot, ceea ce trăiesc, ceea ce mă înspăimântă. Un moment în care n-am fugit de mine, ci am înfruntat tot ceea ce era de înfruntat, asumându-mi și bune și rele (da, știu, or mai fi și alte asemenea momente, dar acum acela mi-a venit în minte, de liniștea aceea mi s-a făcut dor).
Da, aceea e cea mai frumoasă liniște. Când e pace în tine însăți. Și nu știu când drumul mă mai duce pe-acolo, pe tărâmul păcii, prea pare să-mi fie furtună, gălăgie, căutare și negăsire.
