Mămicești, cu emoții

Are opt ani. O maturitate surprinzătoare care uneori mă lasă fără cuvinte și în același timp o candoare copilărească delicioasă, care încă stăruie în sufletul lui mare.

Seara târziu, după ce adoarme și respirația lui devine molcomă, împăcată, și-mi afund nasul în părul lui sau mi-l lipesc de-un umăr, de frunte sau de-o mânuță de-a lui, încă simt că miroase a copil mic, aproape regăsesc acel miros bebelușesc, de lapte. Miros de calm și de pace și de bine.

Și e multă recunoștință, dar și teamă în ceea ce-mi umple inima în acele momente. E teama care există din prima clipă a existenței lui, când era pe drumul lui înspre formarea de om, în burta mea, și o să existe până în ultima clipă a vieții mele. Teama care însoțește această singură dragoste mare, firească, implicită, fără margini. De mamă.

Mulțumesc, Puștiule.
Pentru ce, mami?! Daaa, știu, pentru că exist.
Pentru că exiști, da.

Pare deja retoric pentru el, că i-o spun zilnic. Și-ncerc să nu fie doar cuvinte, încerc să fiu. Dar nu-mi iese să fiu o mamă bună. Așa cum cred că ar avea el nevoie. Nu-mi iese să am răbdare, disponibilitate, nu-mi iese să mă detașez de ale mele și să copilăresc cu el, nu-mi iese să-i ascult toate întrebările, dorințele, nu-mi iese să-mi controlez mereu tonul vocii, să am deschidere spre dialog, să am timp pentru joacă așa cum și-ar dori el și multe, multe altele. Nu-mi iese mereu. Însă încerc. Încerc să controlez momentele când tot ceea ce simt să fac e contrar a ceea ce rațiunea-mi spune că ar trebui. Când toate cele pe care eu le simt se revarsă asupra lui. Deh, lupt cu demonii mei, cu limitele mele, cu impactul emoțional pe care-l au lucrurile asupra mea, mă adun pe mine, ca să pot să fiu pentru el. Și nu-i ușor. Încerc să-l învăț despre a încerca, a nu renunța, a nu te lăsa copleșit de frică, dar el învață despre teamă și nesiguranțe tocmai pentru că le simt eu, le primește pe ale mele. Încerc să îl învăț despre încredere și stabilitate, însă el percepe toate căderile mele în gol și acestea-și lasă amprenta asupra modului în care el se formează.

Sper doar că tot acest nefiresc de care aș vrea să-l feresc, dar mi-e uneori chiar imposibil, să fie cumva contrabalansat de apropierea continuă, de modul în care încerc să-l asigur că e un copil iubit, de faptul că încerc mereu să exprim emoțiile, că-i povestesc, că-i explic ce-i cu mine, că-i spun mereu că-l iubesc, că îi spun că o să fiu mereu acolo pentru el, că-l mângâi și-l strâng în brațe ori de câte ori simt nevoia (și mă mai lasă să o fac). Sper că ceea ce reușesc să-i ofer, așa, trunchiat și de multe ori insuficient, să-i fie totuși bază, temelie de încredere în viață, în oameni. Să crească un om bun, integru și senin.

Și mai sper că luptele mele cu mine însămi să ducă spre un sine mai echilibrat, mai senin, mai optimist, ca să-i fie și lui mai limpede pe drumul lui spre creștere. Pentru că, așa cum zice Ioana în acest articol, să fim bine cu noi înșine e ceea ce au nevoie copii noștri. Să fim bine cu noi, ca să le poată fi și lor bine. Dar e, damn, cam cel mai greu lucru.