Suntem doar ceea suntem…

Ne îndepărtăm de oameni zicând că ei sunt cei care nu ne înţeleg, nu ne sprijină, nu ne sunt alături necondiţionat, chiar şi-atunci când urlăm că avem nevoie de spaţiu, nu le pasă cu adevărat de noi. Dar, poate că uneori tocmai noi greşim. Fugim de ei când ne e bine, parcă n-am vrea să pierdem, să împărţim ceea ce trăim, suntem egoişti. Fugim de ei când nu ne e bine, pentru că nu ne place să fim vulnerabili.
Greşim închizându-ne în noi, greşim ferindu-ne privirea, greşim impunând tăcere sufletului. Ne ferim ca oamenii să ne vadă aşa cum suntem. Fugim de milă şi compasiune de parcă ar fi cele mai urâte sentimente din lume. Nu le dorim nici când sunt sincere pentru că ne e frică mereu să nu fim luaţi în derâdere. Nu acceptăm ajutor pentru că-l considerăm înjositor, pentru că asta ar însemna că nu putem singuri, că ne lipsesc capacităţi de-a rezolva şi suporta singuri orice…
Cumva, rămânem singuri. Deşi noi înşine ne însingurăm, ne plângem apoi că suntem singuri. Ajungem să ne simţim mai singuri între oameni decât departe de ei şi totuşi, oamenii sunt tot ce dorim cu adevarat în preajma noastră. Nu ne e în fire să vieţuim izolaţi… chiar dacă sunt momente în care doare mai mult apropierea de oameni decât singurătatea…
Suntem nişte fiinţe tare ciudate, nu? Nu ne place nici o stare, nici cealaltă, nu ne mulţumeste nici o parte, nici cealaltă… parc-ar fi fost un pic mai uşor să nu fim ” înzestraţi ” cu gândire. Sau, măcar, să fie una mai puţin complicată.
Nu mi-a plăcut niciodata să-mi arate cineva că ii e mila de mine.
Şi totuşi, de multe ori, atitudinea mea, voit sau nu, a născut compasiune în ceilalţi. Am fost percepută ca o femeie puternică când pe dinăuntru simţeam că mă prăbuşesc şi, uneori, când am lăsat să se vadă că sunt vulnerabilă, s-a profitat de deschiderea mea pentru a mi se face rău… alteori, tocmai pentru c-am ţinut cu tot dinadinsul să păstrez nişte aparenţe care mascau o stare emoţională nu tocmai senină, am rămas singură când aveam mare nevoie de sprijin… mi-a fost întotdeauna enorm de greu să cer ajutor. Chiar şi-atunci când eram perfect convinsă că-l cer cuiva care abia aşteaptă să-mi întindă o mână. Mereu am simţit că recunosc o slabiciune cerând ajutorul şi n-am făcut-o decât în situaţii în care simţeam că nu mai e altă ieşire. Niciodată n-am primit un ajutor – de orice fel ar fi fost – fără să simt o apăsare în piept. Cu atât mai mult, când a fost vorba de un ajutor pe care n-aveam siguranţa că-l pot înapoia – în aceeaşi formă sau în alta. Nu, nu-mi place să primesc nimic fără să am posibilitatea de-a oferi ceva în schimb.
Probabil sunt tocmai lucruri care mă îndepărtează de oameni – fug de milă şi mă feresc să recunosc că am nevoie de ajutor. Dar, poţi fi altceva decât ceea ce eşti? Ceea ce e în tine, în felul tău de-a fi, se poate educa, modifica, schimba sau schimbarea e doar în aparenţă, în esenţă rămânând pentru totdeauna ceea ce eşti?