În mașină, ieri, eu la volan, Puștiul în spate. Eu, foarte entuziasmată de gândul care-mi venise, de o veste pe care vroiam să i-o dau în stil mare, plin de magie:
– Marc, trebuie să îți spun ceva.
El, foarte curios, zi-mi mami, ce, ce?
– Păi, să știi că Moșul mi-a transmis un mesaj.
El, foarte liniștit mi-o aruncă – da, sigur că ție ți-a transmis, cum alfel, doar nu mi-ar fi transmis mie, ca să mă convingă că există, sigur că ție, că așa poți să îmi spui orice.
Am rămas așa, cu gura semi căscată.
– Păi, Marc, cum să spui asta, tu nu crezi?
Și el, foarte senin. Păi, nu prea cred, dar hai, spune-mi care e mesajul și putem să ne prefacem că așa e. Deci, ce ți-a transmis și ce metodă a ales, te-a sunat?
Bine, luptă cu raționamentul lui perfect logic, dacă poți, mami Loredana. Că pe el îl interesează subiectul, nu cine și cum și dacă e posibil, real sau fantezist etc.
Păi, să știi că, de fapt, eu am visat că Moșul a vorbit cu mine.
A, da, păi spune așa, că-i cu totul altceva. Noi toți putem să visăm orice. Asta cred, sigur că pot să cred.
Uff. Bine, Marc, uite ce am visat…
… dar asta-i altă poveste, că-i prea faină direcția în care ne duce acest… vis. Vedem noi în curând ce iese de-aici.
Așadar, n-o fi mare bai dacă Moșul există sau nu. Nu caut nici să alimentez cu tot dinadinsul faptul că el crede în Moș Crăciun, așa cum nu simt nevoia nici să-i spun că nu există. La naiba, dacă credem, magia există. Că e în Moșul ăla cu barbă albă, fantezie, sau e în oamenii de lângă noi, tot e, trebuie să fie. De fapt, în asta vreau să creadă. În a primi și a dărui, în bucurie simplă, surprize frumoase și momente cu iz de poveste. Are opt ani și-o înțelepciune care mă uimește. E deschis la discuții și pare să nu-i fie frică, pare să nu fie o situație care l-ar destabiliza, aflând că el crede în ceva ce nu există. E bine, sunt tare recunoscătoare că el e așa cum e. Copil, fericit cu ceea ce Moșul i-a lăsat lângă ghete, dar pregătit și să fie împăcat cu ideea că mama e cea care-i pregătește doza de magie. Suntem pe drumul cel bun, cred. Și las să fie în ritmul lui, așa cum simt că el se așteaptă să fie.
4 comments
Prea tare:))- nu mi-ar fi trecut prin cap sa i spun ca l-am visat, desi cand eram intr-un aeroport si era un evreu ortodox batran care semana cu Mosul l-am pozat pe ascuns si i am aratat Ilincai ca m-am intalnit cu el:). Ieri insa eu am gafat-o rau de tot…vorbeamd espre mos nicolae, care e Sfantul Nicolae, eu in entuziasmul meu ii spun ca era un episcop, care e seful preotilor si ca eu am fost in Mira Lichiei…si ea-si ce-ai vazut acolo? Eu tuta toata ca biserica in care a slujit si mormantul lui. Ilinca-pai daca a murit cum mai vine sa aduca cadouri:))-e fantoma? Asa ca am zis o alta minciuna ca l-o inviat Dumenzeu, ca sfintii nu mor, aiurea, pana la urma eu m-am simtit cam nasol ca am spus atatea minciuni…
Vaaai, delicios și la voi! Vaaai. Eu m-am bucurat că nu trebuie să susțin prea multe minciuni. Puștiul e pregătit să facă față, mi-e clar. Merg în ritmul lui, dar… nu construiesc o pânză de păianjen. E bine.
Draga de Ilinca, parcă o văd. Frumos, dragii de ei, au atâta candoare!
S-aveți zile faine. 🙂
no ca si voi dadurati de belele.
la fiica mea la scoala o trecut Mos Nicolae. Si fiica mea a decis: e unu fals mami, ca nu apuca el sa treaca peste tot prin atatea locuri, ca e singur si sunt milioane de copii.
Na.
cred că nu-s belele, mai degrabă e vremea unei acceptări neforțată… alaltăieri, citind o carte pe care i-a adus-o Moșul, își zice, el lui… hmm, o fi mami Nicolae, n-o fi mami… l-am auzit, dar n-am intervenit, doar m-am amuzat, l-am lăsat, el nu m-a întrebat pe mine, asta e… cred că nu se grăbește… 🙂
faini îs pruncii ăștia, faini!
Comments are closed.