A venit decembrie. Cu zăpadă din belșug, la Baia Mare, cu tristețe rece la București, unde sunt câteva zile.
Nu-mi place această lună. E luna în care oamenii ies la vânătoare. Vânătoare de cumpărături mai mult excesive, decât necesare, vânătoare de belșug pe masă care să umple și burți, dar și suflete goale, vânătoare de fapte bune care ne hrănesc mai mult orgoliile, decât simțul umanității pe care nu-l avem pe parcursul anului, vânătoare de emoție sărbătorească, ca măcar acum, dacă am tras un an întreg și ne-a fost greu, să ne bucurăm.
Am sufletul în niște ghimpi și mă împotrivesc valului din care pare că-i musai să fac parte. În decembrie oamenii par să creadă că pot să cumpere fericire și stare de bine. Că magazinele în care n-ai loc să ajungi la rafturi sau petreci ore multe pe drumul până la casa de marcat, ascund în ele, în pachete colorate, bucurie și drag și emoție. Și nici măcar nu poți să vezi, să simți lumina, din cauza prea multor luminițe. Unde să fie magie în atâta grabă?
În gândul meu, lucrurile-ar trebui să fie altfel. Doar despre oameni. Oameni dragi, care hrănesc sufletul și-l îmbogățesc. Apropiere și emoție și bucurie de-a fi, de-a împărtăși. Pace, împăcare, cu noi, cu lumea, cu așteptările, cu dezamăgirile. Un repaos al continuei alergături de peste an. O așezare a lucrurilor, timp de tras sufletul și respirat aer negrăbit.
Mi-s aripile amorțite. De la prea multă zbatere, de la prea multă încercare de-a zbura cu aripile obosite. A fost un an greu, poate anul în care-am privit în mine cu cea mai clară lupă și a fost necesar să iau decizii care-au însemnat chirurgie pe suflet, fără anestezie. Nu mă întreb acum de ce sunt lucrurile așa cum sunt, n-are sens, drumul m-a adus până aici, unde sunt acum și încerc mereu să înțeleg. Și-apoi să accept. Nu-mi iese, se mai smulge, așa, pe viu și fără preaviz, câte-o pană din aripi, mai dau de pământ când cred că e firesc să zbor, se mai îmbolnăvește dorința de-a continua și gândurile sumbre își fac de cap, dar… merg mai departe. Se întâmplă să fiu și pe undeva mai pe sus, zău c-au fost momente absolut autentice și vindecătoare în acest an, c-am avut parte de zbor și de emoție și frumos.
Dar, aș vrea o pauză de la luptă. Voi ce-ați vrea?
9 comments
As vrea mai multi oameni care sa gandeasca si sa simta ca tine. Ai scris atat de perfect exact si fara cuvinte-n plus sau minus, incat ma minunez de capacitatea omului de a percepe si exprima realitatea atat de complet. Deci omul e o faptura extraordinara. De ce atata durere si tristete atunci?
Nu știu. Pentru că suntem neputincioși în fața gândurilor negre uneori, pentru că n-avem tăria să vedem mai mult părțile bune decât pe cele rele? Pentru că așa suntem făcuți, să ne punem întrebări și să avem îndoieli, să nu vedem lucrurile simplu și… nu știu, zic și eu.
Îți mulțumesc, Maria!
Eu as vrea cateva zile de liniste departe.
Păi sper să poți să ai parte de ele. Să… faci în așa fel încât să le ai. 🙂
Eu vreau să vă fie bine, ţie şi Puştiului. :-* >:D<
Binele lui e responsabilitatea mea, în mare măsură. Încerc/mă zbat să mă achit corect de această treabă. Al meu bine… ahh, o fi tot responsabilitatea mea, dar nu prea știu bine să mânuiesc instrumentele pe care le am, în privința asta. Eu tare aș avea nevoie de o baghetă magică. Care să mă facă mai… nu știu exact cum, mai în stare să mă accept așa cum sunt. 🙂
Ehe, dac-aş fi eu Moş Crăciun… 🙂
Bagheta aceea magică este Timpul. Primeşti cîte o bucăţică din ea în fiecare zi, în fiecare clipă. Important e s-o foloseşti cu înţelepciune, întru bine. 😉
Pînă atunci, gîndurile bune or mai ajuta şi ele un picuţ; de-astea pot trimite fără număr. >:D<
Eu mi-aș dori să am curajul de a fi un om bun așa cum ești tu. Te admir!
Ahh, cum ai zis. Cred că nu-i curaj, ci o nevoie. O cale pe care o tot caut.
Și tu, din câte te știu din online, ești om frumos. Nu știu ce fel de curaj ți-ar trebui, dar mă gândesc că, dacă te uiți atent la tine, vezi că ai ce să admiri!
Comments are closed.