Iarna.Şi-n suflet.

Ultima dintre libertăţile umane este aceea de a-şi alege propria atitudine într-un anumit set de împrejurări date, de a-şi alege propriul mod de a fi… o zice Viktor Frankl. Totul este o alegere, deci?
Bine, vreau să-mi plâng de milă. Vreau să mă compătimesc şi să îmi pară rău pentru mine. Pentru că, ceea ce mi s-a întâmplat acum poate că nu e cel mai mare rău posibil, poate că nu e suficient pentru a-ţi pierde minţile, poate că… dar e, cu siguranţă, ceea ce mi s-a întâmplat ACUM, e ceea ce acum mă face să sufăr şi nu mă poate alina gândul c-ar fi putut să fie mai rău, aşa cum, când ceva e bine, nu ne întristează şi înjumătăţeşte bucuria gândul că ar fi putut să fie şi mai bine.
Da, o să jelesc – cât de bine cunosc traiectoria asta – şi-o să mă chinui să acopăr încă un gol. Cu ce? Habar nu am. Dar am făcut-o de atâtea ori încât ar trebui să mă pricep să peticesc de-acum. Culmea, tot nu ştiu cum s-o fac fără să doară. Fără să simt că mi se face sufletul fărâme. Oricât m-aş crede de puternică, tot mă doboară la pământ fiecare nouă lovitură. Nu, nu mă călesc. De ce oare?
Mi se spune că doar moartea şi boala sunt motive pentru o suferinţă atât de acută. Ei bine, ieri mi-a murit un prieten. Are vreo importanţă faptul că a murit doar pentru mine sau şi pentru lumea întreagă? A ales singur să plece, lăsând un „rămas bun” în urma lui. Şi-n mine, o jale cumplită. Şi mă simt despuiată, simt de parcă mi s-ar fi luat, cu forţa, ceva ce-mi aparţinea, ceva ce făcea parte din mine. Ceva ce, oricât ai încerca să repari, e imposibil. Pentru că nu mai e cale spre înapoi.
Pur şi simplu, o să jelesc şi o să plâng cât timp o să simt nevoia, şi n-o să mă gândesc că şi suferinţa îşi are rostul ei, că după furtună mereu iese soarele. Şi nu-mi cer scuze pentru asta, nu cer înţelegere şi nici păreri de rău. Nu cer nimic – dacă scriu, o fac pentru că asta mi-e singura alinare permisă. Alta nici nu caut. O să-mi plâng iarna din suflet până o să se termine şi o să vină primăvară sau, până n-o să mai fiu în stare să fac nimic. Poate, apoi o să merg mai departe. Şi o să cred din nou în oameni. Şi-n viaţă. Şi-n speranţă. Şi-n sentimente. Şi-n implicare. Şi, atunci când o să dau, o să dau la fel, din suflet, cu totul, fără să măsor, fără să gestionez, fără să mă întreb dacă ar trebui să fiu precaută sau nu, dacă viaţa îmi va răpi, iar, tot ce-am dăruit. Pentru că ăsta e firescul vieţii, nu?

În noapte, pe străduţele pustii pe care hoinăream, sperând într-o pierzare salvatoare, iarna îşi intra, calm, tăcut, fără ca nimic să i se împotrivească, în drepturi. Ningea. Mărunt, cumplit de mărunt, liniştit, punând stăpânire, fără grabă, pe fiecare colţişor, atât al naturii, cât şi al sufletului. Îmbrăcând totul în tristeţe cumplit de rece. După o noapte grea, m-am trezit într-o dimineaţă îngheţată. În toate sensurile. Şi-aveam în minte câteva cuvinte pe care le citisem de curând: ” Există un singur lucru de care mă tem. Să nu fiu vrednic de suferinţa mea „.