Un vis împlinit plătit cu o pălărie

Ieri a fost ziua mea de călătorie doar cu mine însămi, de înfrânt temeri și pus rezistența fizică și psihică la încercare. Două trenuri m-au dus din orașul Aalborg înspre Skagen, localitatea daneză unde-mi ziceam, deja de vreo cinci ani, că voi ajunge cândva. Un cândva care nu părea foarte probabil, că deh, acest loc nu-i chiar peste gard de România. Și-am ajuns ieri. Cele două trenuri și apoi câteva ore singuratice de mers pe jos și am ajuns la cel mai nordic punct din Danermarca, Grenen.

La Grenen își dau întâlnire două mări. Valurile războinice ale Mării Baltice și cele ale Mării Nordului se întâlnesc acolo, la capătul unei fâșii înguste de plajă și se ciocnesc neîmpăcate, fără să se amestece una cu cealaltă, coliziunea valurilor fiind impresionantă, mai ales în zile furtunoase.

(când încă aveam pălăria, apoi pe drumul de întoarcere, cu vântul cel mai puternic suportat de mine vreodată, apoi la punctul de informații al zonei)

Cu trenul se poate ajunge până în gara orășelului Skagen, foarte pitoresc, colorat și friendly cu turiștii, deși ieri, în 21 aprilie, n-au fost prea mulți vizitatori pe acolo, numai bine pentru mine, că tare-mi plac locurile care nu sunt înțesate de curioși. M-am plimbat pe străduțele cochete și îngrijite și m-am uitat în curțile prea perfecte ale oamenilor, încercând să-mi imaginez viața lor.

De la gară, drumul spre Grenen e în stânga, spre ieșirea din localitate. De-acolo se întinde o șosea lungă de câțiva kilometri, alături de o pistă de biciclete/plimbare. E ruta aleasă de către turiști, însă, pentru că am primit un pont bun, eu am decis altfel. Chiar la ieșirea din localitate, la farul alb, cel mai vechi far din Danemarca, am ieșit din șosea pe o cărare în dreapta și am pornit spre plaja ascunsă în spatele unor dune de nisip acoperite cu vegetație joasă, uscată, specifică zonei.

M-a lăsat fără cuvinte momentul în care am văzut marea, plaja. Frumusețe pură, perfectă în sălbăticia ei. Plajă lată, cu nisip foarte fin și cu pietricele, mare de o culoare fabuloasă, amestec de verde, cenușiu, turcoaz, zi extrem de frumoasă, aproape total senină, cu vânt puternic, dar care mă ajuta, împingându-mă de la spate.

Nici un om pe toată plaja aceea, câțiva kilometri. Doar eu, cu mine însămi și cu bucuria pe care o trăiam învârtindu-mă în toate părțile, râzând și vorbind singură cu voce tare, sau tăcând și privind în zare. Timp atât de frumos și de prețios că-mi părea ireal.

Și-apoi, la un moment dat, marea s-a înțeles cu vântul și mi-au cerut tribut pentru atâta bucurie. Pălăria mea. Mi-a zburat de pe cap și-a alergat înaintea mea pe plajă, direct spre valurile înspumate. S-a oprit o vreme în câteva pietre, am încercat s-o iau, marea m-a păcălit și mi-a acoperit picioarele cu un val năzdrăvan iar pălăria mi-a dus-o mai departe. Așa că am ajuns să fiu și cu încălțămintea udă, și cu pălăria transformată în barcă. Și nu era orice pălărie.

Era pălăria mea preferată, cea mai dragă. Bărbătească, veche, cu ținută frumoasă și lucrată cu multă atenție la detalii, găsită, desigur, într-un outlet și purtată cu drag mult o toamnă și-un sfert de primăvară.

Mi-a părut rău de ea, dar bucuria pe care o simțeam îmi curgea prea năvalnic prin vene, ca să mă întristeze această pierdere. Mi-am zis că-i ok că marea mi-a cerut să plătesc pentru timpul acela spectaculos. Că prea mi-era spectaculos.

Drumul meu singuratic pe una dintre cele mai frumoase plaje pe care le-am văzut vreodată, a dus pe lângă mici lagune turcoaz, pe lângă buncăre de piatră rămase pe plajă din timpul celui de-al doilea război mondial și apoi, direct spre limba aceea de nisip unde valurile mărilor se ciocnesc.

(Grenen, bucățica de plajă – locul unde se întâlnesc mările)

Mi-a fost copleșitor să mă aflu în acel loc. Pentru imensitatea fenomenului, a priveliștii și pentru satisfacția efortului pe care l-am depus pentru a ajunge acolo singură. Și-am stat, așadar, cu un picior în Marea Baltică și cu celălalt în Marea Nordului.

Îmi imaginasem de multe ori, ajutată de fotografiile de pe internet, cum arată zona și, odată ajunsă acolo, mi s-a părut că totul depășește orice așteptare aș fi avut. A fost suprinzător și emoționant și extrem de reconfortant să am sentimentul unui vis împlinit într-un mod fabulos.

Să plec singură e întotdeauna o provocare. Nu sunt un călător singuratic. Mi-e efort emoțional, mental, să decid să plec singură, să îmi stabilesc traseu, să iau decizii și să mă adaptez singură fiecărui moment, fiecărei situații neprevăzute. Aveam senzația, de această dată, că mă va aștepta acolo un loc neprietenesc, că am să mă simt stingheră singură pe o plajă pustie și lungă de câțiva kilometri, că o să-mi fie urât să fac acest drum, că o să întâmpin multă nesiguranță și poate, teamă, că vremea o să fie întunecată, cenușie, ploioasă, neprielnică nici călătoriei, nici unei stări de bine a mea cu mine.

Și totul a fost diferit de cum mă așteptam. Primitor. Sigur. Senin. Pustiu, dar, cumva, un pustiu unde nu m-am simțit singură, chiar dacă nu erau deloc alți oameni în preajmă. Marea care mă fascina, pur și simplu, mi-a fost însoțitoare atât de dragă, valurile ei mi-au oferit muzica de care aveam nevoie, cerul senin și soarele călduț mi-au umplut sufletul de încredere și vântul, ahh, vântul doar și-a văzut de treaba lui.

Drumul de întoarcere la Skagen a fost cel provocator, de abia mă țineam pe picioare, atât de puternic era vântul. O parte de drum am făcut-o tot pe plajă, mi-a fost greu să mă despart de priveliștea și sunetul mării, apoi am trecut pe pista de biciclete, și ea total pustie. Mă simțeam ca pe o șosea din America, unde nu vezi țipenie de om cât e ziua de lungă. Din când în când trecea câte o mașină pe lângă mine și râdeam singură, imaginându-mi ce își zic oamenii văzându-mă singură împotriva vântului.

A fost călătoria mea magică în punctul cel mai nordic al Danemarcei. M-am bucurat mult, am simțit emoție multă, m-am umplut de frumusețea maiestuoasă a zonei, am ascultat, m-am gândit, am tăcut. Am simțit. Plin. Tare a fost bine și frumos și tare multă recunoștință mi s-a așezat în suflet.

Așadar, vă prezint Grenen, magia daneză a unui vis împlinit.

(plaja fabuloasă)

(doar urmele pașilor mei și multă bucurie)

(punctul acela negru e pălăria mea transformată în barcă)

(buncărele din război)

(mici lagune săpate de valuri în plajă)

(farul care străjuiește zona, din turnul lui se zice că se poate vedea la o distanță de 37 de kilometri)

(înspre punctul de întâlnire a mărilor, acolo am întâlnit și eu câțiva oameni)

(șoseaua și pista spre și dinspre Skagen)

(localitatea Skagen)