Pare că așa s-ar potrivi să exprim ceea ce simt. E zbor, dar nu e liber. Am aripi, dar am și picioarele adânc prinse între rădăcini spinoase. Alerg și mă împiedic. Spun și fiecare cuvânt spus se întoarce ca un bumerang înspre mine, devenind un ciob de sticlă ascuțit care mă rănește. E bucurie și e tristețe. E speranță și e teamă.
Viață? Da, viața care mereu surprinde. Viața care bate orice film că, deh, de unde-or fi și ele inpirate? Viață, cu de toate, poate cam prea cu de toate. Și nu e nimic banal și nimic ușor din tot drumul pe care zi de zi merg.
Câteodată-mi vine să zic ca și Lorelei a lui Teodoreanu: ”Trăia. Ceea ce presimţise exista. Viaţa nu era un efort, mers lent spre îmbătrânire, cedări şi resemnări; viaţa era delir, tumult în soare, bucurie respirată.” Și o și simt așa. Mă copleșesc lucrurile care mi se întâmplă, emoțiile pe care le simt, tot ceea ce vine spre mine de la oameni, de la așa mulți oameni și… trăiesc. Adânc, intens, trăiesc. Mă dau pe mine cu totul în ceea ce fac și simt că se rotește cu viteză amețitoare caruselul vieții mele. Și e și bine. Dar uneori, deseori, din teamă și nesiguranță și multe altele, care-mi vin din interior și de la ceilalți, mă strâng în mine exact ca un arici. Pe dinafară-mi cresc țepi și mă apăr atăcând. Caut alinare, dar înțep. Și rămân singură, cu tot ceea ce am pe dinăuntru, un fel de rană vie, extrem de vulnerabilă și dureroasă și cu un aparent înveliș puternic și rezistent. Și frica mă îngheață și incertitudinile mă prind captivă într-o strânsoare dincolo de rațiune și firesc.
Fericire pe întuneric mi-e cumva. O simt, e acolo undeva, dar mi-e prea întuneric în jur, bâjbâi și nu reușesc să o privesc în ochi. Și știu bine despre mine că sunt un om norocos, care are de ce să fie recunoscător. Mi se întâmplă lucruri incredibile, simt clar că sunt pe drumul devenirii mele, că efortul pe care-l depun pentru a duce la bun sfârșit ceea ce trebuie să fac, pentru a trăi anumite momente, pentru a fi… dă roade. Dar procesul facerii este exact un travaliu. Am sentimentul și speranța că drumul duce spre un sine mai mult așa cum îmi doresc să fiu, dar zău că tare-i presărat drumul acesta cu obstacole care-mi par aproape absurde. Nimic nu vine simplu, nimic nu trăiesc simplu, nimic nu mi se dă cu totul, fără rest.
Uneori strâng tare ochii și doar simt. Pun mintea să se așeze într-un colț și o rog să tacă și să mă lase să fiu emoție. Și par a zbura, poate nu e zbor, ci doar amăgire, dar așa-mi pare, că am aripi și mă înalț. Mă copleșește emoția, o primesc cu fiecare colțișor al sufletului, o strâng tare în brațe ca și cum e ultimul lucru pe care-l pot face și vreau doar s-o trăiesc cu totul. Însă, din colțul ei tăcut, mintea-mi împletește în vene teamă multă și bucuria se pierde, înnegurându-se. Și aripile mi se-nmoaie și cad și cad și cad. Și-apoi, de undeva de-acolo de jos, când au trecut prin mine toate hoardele de gânduri războinice și neîmpăcate, când în sfârșit în jurul meu și-n mine însămi se face liniște, pot iar să văd un zâmbet pe undeva, un zâmbet al speranței și-al freamătului de viață. Da, e ceva acolo, în mine, care nu se pierde chiar de tot, oricât de întuneric ar fi… e un firicel. De dor de viață. Și de-o fericire în lumină pură.
