În iureșul vieții mele s-a făcut vară și, de fapt, aproape că-i deja toamnă. Căldură mare, prea mare, zile lungi, dar prea scurte și oricât aș întinde de ele, elasticul timpului mă izbește întruna crunt în față. Val vârtej de emoții, cu aripi larg întinse și zbor în înaltul cerului. Și de-acolo, în cădere liberă spre hăuri emoționale, fără vreo plasă de siguranță. Pesemne că nu știu în alt fel, ci doar într-al meu, unic și bun și rău totodată.
Îmi e totul despre muncă și oameni și dorințe și trăiri și așteptări și resemnări și bucurii și întunecări și efort și întrebări și degete strâns împletite. Viață. Vară. Vârtej.
Îmi place viața mea așa cum e ea azi. O simt plină, fremătândă și cu mult sens. Da, mai ales cu mult sens. Simt că fiecare zi pe care o trăiesc într-o viteză amețitoare are ceva să-mi dea, să mă crească într-un fel sau altul. Că e vorba despre dezamăgiri sau despre împliniri, duc muncă de lămurire cu mine însămi ca să înțeleg că-s toate ale mele, de adunat în bagajul vieții. Cum nu vreau și nici nu-mi iese să fiu un om banal, trăind pe o pătrățică de lume și făcând pași mici stânga dreapta, trebuie să-mi asum și această oboseală cruntă și iureșul nebun și lucrurile pe care le pierd pentru că, deh, nu le poți avea pe toate. De ce aleg să fac lucrurile în acest fel, ce mă motivează și ce caut? Pentru că simt că vreau să dau, vreau să schimb ceva, să mă hrănesc din bucuria pe care pot să o produc, din ceea ce pot să fac implicându-mă, nu privind dinafară. Vreau mult, îmi iese greu, dar… continui. Încerc să îmi țin echilibrul, deși merg pe o sârmă întinsă.
Și e și bine. Trăiesc plin, dându-mă cu totul avalanșei, fără rest. Și privesc în unele nopți cerul plin de stele, îmi trag sufletul și mă împac. Cu mine, cu gândurile multe și cu tot universul. Nu-mi ține pacea mult, că-s făcută să port războaie, dar măcar uneori simt că e timp de liniște, în frumusețe multă. Și primesc atunci fără să mă întreb dacă merit ceea ce mi se dă, dacă sunt vrednică, dacă pot să înțeleg darul care mi se face, dacă știu să prețuiesc, dacă pot să închid ceea ce trăiesc într-un seif al stării de bine, dacă, dacă… doar trăiesc simțind cum inima mi se inundă de ceva ce nu pot explica, nici mie, nici lumii, trăiesc simțind că viața mea a făcut o cotitură bruscă, fără să m-anunțe, fără să mă întrebe, cerându-mi să cred fără să caut, să accept fără să mă întreb. Doar să fiu.
Viață. Vară. Vârtej. Poartă-mă tu viață spre ce vrei tu să mă porți. Pentru că, vorba poetului, iubesc, am curaj și mă tem. Nu se poate altfel.
