Zilele toamnei mele

Da, aceasta e toamna mea. E toamna primăverii din sufletul meu. E toamna în care înmuguresc crenguțe de speranță și bucurie și încredere și viață plină pe ramurile copacului sufletului meu. Și e un verde crud, proaspăt, neașteptat și atât de viu. E toamna în care frunzele ruginesc și cad, aerul e tot mai rece, hainele tot mai groase, dar căldura din priviri e tot mai confortabilă, mai plină, mai senină.

E toamna încrederii. Încredere care se construiește cărămidă cu cărămidă, bază solidă pe un teren unde nu credeam că ar mai putea fi construit vreodată ceva temeinic. Dar piatră cu piatră, simt această construcție cum își face loc pe terenul fragil al sufletului meu, cum se stabilizează frumos, alungând frici și nesiguranțe și întrebări. Da, cred că aceasta este toamna reconstrucției mele sufletești. Și modul în care se modelează acum lucrurile în viața mea e absolut magic și copleșitor și primesc totul cu mult curaj, cu încredere și cu inima deschisă înspre tot ceea ce viața are de gând să-mi servească.

E toamna bucuriei. Bucurie care îmi inundă fiecare colțișor al sufletului, luminând un întuneric așa de mult stăpân pe-acolo. Bucuria care vine din momente care par banale și aproape că le-ai trece cu vederea, dacă n-ai fi conștient că sunt exact clipe de viață plină și autentică, exact frânturi de rai, menite să hrănească nevoia de bine și de frumos și de împlinire. Trăiesc bucuria într-un mod plenar și cu recunoștință multă și cu teama pe care simt că o vindec pas cu pas, învățând dreptul de a primi și de a mă bucura, fără să mă întreb la fiecare pas dacă merit.

E toamna speranței. Speranța care vine din gândul că putem să fim bine și să facem bine, că drumurile pe care pășim au cu adevărat mult sens, că ni se dau lecții care ne ajută să creștem, ne ajută să fim mai aproape de noi înșine, să fim noi bine ca să putem dărui bine lumii. Și simt această speranță întinzându-mi-se în toată ființa ca o pânză de păianjen care mă acaparează, pe care nu o înțeleg în totalitate, dar nu mă împotrivesc ci o las să fie, să se așeze, să devină sens și să mă determine să fac ce-i bine de făcut, ca din tot ceea ce primesc, să pot întoarce lumii măcar o părticică.

Frumoasă toamna mea într-un fel pe care simt că nu-l pot picta în cuvinte. Că, dacă tristețea pot să o descriu în mii de feluri, bucuria mi-e atât de senină și copleșitoare, încât îmi rămâne doar s-o trăiesc. Cu degetele strâns împletite, cu inima zâmbind în priviri și-n gesturi, cu încredere, bucurie și speranță. Cu înțelegere, bunătate și iertare.

Să fim bine și să facem bine.