Mi-e bine. O spun și o repet, ca eu însămi să ajung să simt aceste cuvinte în toată profunzimea lor, să-mi pătrundă-n carne și-n vene și să accept. Clipesc a uimire și mai zic o dată, de parcă n-ar putea să fie vorba de mine. Cu ani grei în spate, învățată deja cu o stare a lucrurilor, cuvintele astea, mi-e bine, îmi sună aproape ireal și dureros de străin. Mai că-mi vine să-mi spun că n-am dreptul să le rostesc, că n-au cum să vorbească de o stare reală. Deși, cine ne-o da sau ne-o lua dreptul de-a ne fi bine?
Da, simt că mi-e bine. Chiar dacă o răceală m-a pus la pământ de două zile, simt că mi-e bine într-un fel în care nu cred că am simțit vreodată că îmi e. Și nu pentru că am o viață calmă și așezată, pentru că n-am. Nu pentru că am bani, pentru că n-am. Nu pentru că n-am frici și nesiguranțe, pentru că am multe. Nu pentru că am găsit răspunsuri la toate întrebările, pentru că nu-i așa, ele sunt acolo, de-a valma, în capul meu.
Ci pentru că am încredere. Am încredere că sunt pe drumul meu. Că fac bine ceea ce fac, că drumul mă duce acolo unde trebuie, unde am nevoie, chiar și atunci când nu reușesc să văd limpede înaintea mea. Și drumul acesta e chiar drumul pe care mi-l doresc și mi-l asum.
Am încredere că e bine să fiu omul care sunt, să simt așa cum simt, să fac așa cum fac. Știu că am multe de vindecat, multe de împăcat, multe de înțeles, multe de acceptat. Am multe de învățat și fiecare latură a vieții mele are nevoie de ajustări și îmbunătățiri și efort și împlicare. Dar simt că e bine să fiu cine și cum sunt. Am încredere. Și am visuri și am planuri și am certitudinea că, dacă ceva vibrează suficient de puternic în sufletul meu, sunt capabilă să duc la îndeplinire, să realizez, să ating idealuri. Pentru că îndrăznesc, chiar și atunci când mi-e frică. Îndrăznesc să cred, să vreau, să fiu.
Nu e vreun secret, nici vreo mare descoperire și nici n-am ajuns la vreo stare mega zen de înțelepciune, nici vorbă. Bănuiesc că e doar viață și lecțiile pe care aceasta mi le servește, pas cu pas. Poate-i maturitate, poate-i asumare, poate-i învățare, poate-s toate la un loc, fără a fi vreo rețetă miraculoasă.
Mă trezesc cu sentimentul că viața e mai mult decât pot eu să înțeleg și mă simt copleșită de senzația că sunt foarte mică și îmi e și confortabil totodată, e plăcut să înțeleg că nu depind toate de mine, că este sens în toate câte se întâmplă, că pot să renunț la împotrivire și la zbatere, măcar uneori, și să las loc de înțelegere și acceptare. Că vindecarea vine doar după ce treci prin foc și sabie, după ce trăiești toate stările și dai afară toate durerile. Și dacă ceva funcționează pentru cineva, nu înseamnă că funcționează și pentru mine. Și e ok să fie așa, să fim diferiți și să trăim diferit tot ceea ce ni se dă de trăit.
Deci da, cred că vine un timp pentru fiecare dintre noi. Când devenim mai conștienți de cine suntem și ce ne dorim, când înțelegem mai multe și avem un alt nivel de acceptare, cred că vine un timp când lucrurile se așează, chiar dacă se așează într-o parte, doar ca să o ia de-a dura în altă parte, deh, cumva ajungem să înțelegem că acesta e firescul vieții.
Să fim bine și să facem bine. Așa cum îi spun Puștiului meu dimineața, când îl las la școală.
