Ateliere de reparat oameni, pe unde or fi?

În seara asta simt că s-a scurs în mine toată tristeţea lumii. Şi mă înăbuşă, simt cum se strânge-n mine, şi se zvârcoleşte, şi nu se lasă domolită. Scobeşte în mine, pe dinăuntru, aşa, ca o daltă. E atâta războire în mine. Atâta ne-resemnare. Că e cu rost, că am sau nu motive, mai contează? Oricum nimic nu poate schimba felul meu de-a fi. De-a simţi. De-a reacţiona. Sunt doar ceea ce sunt. Şi ceea ce sunt nici măcar eu nu pot schimba.
Bravez mereu. Spun că nu contează. Sau că trece. Mă zbat într-o mocirlă de gânduri întunecate şi degeaba mă chinui să mă agăţ de orice cracă îmi iese în cale. Nu-s destul de puternice, nu-s destul de puternică eu, naiba ştie. Cert e faptul că mi se pare totul doar un joc anapoda. Hilar de nepotrivit. Caraghios cu toată suferinţa asta pe care o conştientizez inutilă şi tot sunt incapabilă să schimb ceva.
Caut motivaţii. Lucruri care să mă determine să găsesc un rost în mersul mereu mai departe al vieţii. Mă agăţ de lucruri, de oameni. Mă implic. Dau tot ce pot. Îmi pun raţiunea să-mi urle în timpane că am nişte datorii de îndeplinit. Că sunt obligată să fiu pentru cine am ales eu să fie. Şi sunt. Mă forţez să fiu. Reuşesc, uneori, să liniştesc, măcar aparent, bulgărele ăla de nefericire care se tot rostogoleşte în mine, crescând, înghetându-mă. Şi e o nefericire atât de clară, de palpabilă, de ne-iluzie.
Ajung, oamenii, oare, să trăiască, cândva, cumva, după un prag de epuizare emoţională, doar pentru ceea ce TREBUIE? Să-şi îndeplinească rolulile şi atât? Să nu mai aibă dorinţe, aşteptări, speranţe? Să accepte că sunt înfrânţi?
( Nu îmi spuneţi azi că şi mâine e o zi. O fi. Dar acum îl trăiesc pe azi. Că mâine o să-mi spăl ochii umflaţi de plâns, o să îmi pun ochelarii şi o să merg mai departe, nu schimbă cu nimic ceea ce trăiesc azi. )