Frica de bine

Ultima zi de aprilie. Mi-e tare dor să scriu. Și scriu acum din zona Piemont, dintr-un foarte mic sat italian. Zile pline aici, vreme frumoasă, locuri absolut senzaționale, timp cu drag. Sper să reușesc să găsesc entuziasm să scriu despre locurile prin care-am trecut.

M-am trezit azi, ca-n multe alte dimineți, de fapt, cu o aceeași senzație aproape stranie, de strângere de inimă, de-o apăsare căreia nu-i găsesc ușor explicație. Mă uit în jurul meu, cu ochii minții, și găsesc doar motive pentru care să fiu recunoscătoare. Văd bunătate și dragoste, văd sănătate și stare de bine, văd oameni frumoși și dragi. Și totuși, parcă trăiește în mine o frică care-mi îngheață bucuria în coșul pieptului, care nu mă lasă să trăiesc plenar tot ceea ce mi se dă. Și cred că-i o frică de bine. Așa cum ne temem de eșecuri, ne temem și de prea mult bine. Pare paradoxal, dar mi se pare chiar logic. Dezvoltăm frici și anxietăți, ani la rândul, învățăm să trăim cu ele, ajung să facă parte din noi, ne îmbrăcăm în precauție și închidere în sine, pentru a ne apăra. Și atunci, când în jurul nostru e bine, ne e greu să ne bucurăm. Pentru că bucuria, mai mult decât frica, ne expune, ne face vulnerabili. Frica construiește o gardă în jurul nostru, bucuria o dărâmă. Și ne trezim goi și parcă nepregătiți să primim binele care ni se dă. Ne-ascundem în noi, căutăm motive pentru a nu recunoaște în fața noastră, în primul rând, că ne e, pur și simplu, bine.

Mi-e bine. Poate că mi-e bine cum nu mi-a fost vreodată. Cu mintea, pot să văd și să recunosc asta. Am motive multe pe care le-aș putea înșira. Deh, sunt bună la argumentare. Dar emoțional, mă simt copleșită. E un prea mult pe care nu știu să-l trăiesc. Caut să mă apăr și nu știu să mă apăr de bine. Nici să învăț să trăiesc binele nu pot așa, dintr-o dată, peste noapte. Nici răbdare n-am prea multă, desigur. Aș vrea să poată fi posibil un buton pe care să-l apăs și din acel moment, doar să mă bucur. Că am de ce, o știu bine.

Cineva mi-a zis cuvintele astea într-o zi. Love will find a way. Iubirea va găsi o cale. Calea, aceea, unica bună, reală, autentică. Și simt cumva că da, așa se întâmplă. Iubirea e singura care găsește calea. Pentru că acolo-i și foamea noastră, a fiecăruia dintre noi, cea mai mare. De iubire, de apreciere, de mângâiere. De bine găsit în emoția pe care dragostea o pune în suflet. Și chiar dacă nu-mi pare că drumul e cel mai potrivit, lin sau ușor, simt cumva că duce acolo unde trebuie. Că am încă mare nevoie să învăț, să înțeleg, să accept, să construiesc. Da, mai ales să construiesc. Un sine dezgolit de frici, un sine mai curajos în a primi și trăi toate câte i se dau.

Hai, s-auzim de bine. Cu bucurie!

(fotografia e făcută într-o dimineață, alaltăieri, în Toscana, unde aveam nevoie să lucrez ceva și-am profitat de peisajul magnific)