” Şi de-ar fi „… e. Ducu Bertzi.

Sunt puţine lucruri pe lumea asta – nici nu încerc să le număr pentru că m-aş îngrozi de cât sunt de simplist numărabile – care îmi plac cu adevărat, lucruri la care ţin, pe care le iubesc. Sunt cele care mă fac să simt ceva, cele care pătrund adânc în suflet, care fac să vibreze ceva în mine. Vocea lui Ducu Bertzi e unul dintre ele. În seara asta, aşa, ca un balsam alinător pentru o rană, l-am ascultat cântând, la doi metri de mine, într-un concert, la Mall-ul din oraş.

Nu ştiu să vă spun de ce îmi place aşa de mult. Am crescut ascultându-i piesele (oară învăţăm să iubim ceea ce avem mereu în preajmă? ). Mi-a fost alături în adolescenţă, l-am îndrăgit în timpul primilor paşi în lumea sentimentelor (piesa Şi de-ar fi mi-a însoţit de nenumărate ori paşii pierduţi prin labirinturi de trăire zbuciumată), prin el l-am descoperit şi citit pe Esenin. Mi s-a cuibărit în sufletul adolescentin, suflet ca un pământ reavăn, avid de hrană, şi a rămas acolo. E unul dintre puţinii artişti care au loc permanent în lista de pe mp3 player-ul ce e mereu cu mine. E unul dintre puţinii la care mă întorc mereu, şi-l ascult, de fiecare dată, ca şi cum ar fi prima oară. Aşa, cu emoţie. Şi cu drag.

Puştiu’ m-a însoţit azi, să-l ascultăm pe ” omul cu chitara „. Aşezat pe jos, la picioarele oamenilor mari, în prima linie din faţa scenei, a ascultat întreg concertul. A aplaudat mult, a zâmbit când şi când însă, în marea majoritate a timpului a afişat o melancolie prea de om mare, de parcă simţea el că-s acolo, printre versurile pe care nu le prea înţelegea, lucruri serioase, profunde. Şi triste. Mă bucură şi, în acelaşi timp, mă întristează sensibilitatea pe care-o văd la el. Deşi ştiu că n-am cum, mi-aş dori să pot şterge tristeţea din cartea vieţii lui. Să nu-mi semene în privinţa asta.

Ducu Bertzi mi-a strecurat în suflet, în seara asta, mângâiere. Şi m-am simţit, ascultându-l, cântând împreună cu el, plimbându-mi degetele prin părul de mătase al puştiului, mai puţin singură (chiar dacă, în esenţă, e, de fapt, aşa cum el o spune în piesa asta), mai puţin năpăstuită (mi se pare amuzant cuvântul ăsta dar n-am altul la îndemâna, mi s-au cam rătăcit, ce-i drept!). În ochii mei obosiţi şi încercănaţi nu se vede dar m-am bucurat în seara asta. Mulţumesc, Ducu Bertzi.