Banii… ăia care nu-s, desigur!

Nu obişnuiesc să vorbesc despre bani, cel puţin, nu pe blog. Mă străduiesc să nu asociez problemele mele cu lipsa banilor. Încerc să fac diferenţa între lucruri – cele importante, şi cele care nu merită menţionate. Desigur, din punctul meu de vedere.
Trăim într-o societate şi în nişte timpuri în care banii contează extrem de mult. Chiar mă întrebam, zilele astea, când totul e o goană în a cheltui cât mai mulţi bani, ceea ce, desigur, înseamnă că i-a precedat o perioadă în care totul a fost o goană în a-i obţine, dacă există ceva care nu se poate cumpăra cu bani. Bine, ştiu, o să îmi spuneţi că sănătatea şi fericirea nu se pot cumpăra cu bani. Poate că nu rezolvă toate problemele, nu de tot, dar, cu siguranţă, banii sunt de folos chiar şi atunci când e vorba de sănătate. Ştim bine, doi oameni, care suferă de aceeaşi boală, unul având bani şi celălalt nu, nu au şanse egale de vindecare. În ceea ce priveşte fericirea, e prea amplu de discutat şi mult, mult prea individualizat subiectul. Oricum, e cert faptul că, deşi nu banii sunt sursa fericirii, cu siguranţă au un aport important la ceea ce înseamnă stare de bine.
Nu ştiu dacă, atunci când îi avem, banii ne deschid orizonturi dar e sigur că lipsa lor ne limitează (limitarea asta ţine şi de importanţa pe care noi, personal, o dăm banilor sau e, aşa, o chestie generală?). Mă sperie mult regretele pe care oamenii le adună, în timp, din cauza banilor. Mă uit la părinţii mei. Au trăit toată viaţa muncind pentru a asigura traiul de zi cu zi. Pentru a face faţă cheltuielilor strict necesare. Nimic mai mult. Fără nici un fel de mulţumiri strict personale. Şi acum, când încă lupta asta nu e terminată, toate frustrările care s-au adunat în timp, toate limitările, neajunsurile şi regretele, i-au transformat în oameni închişi, veşnic nemulţumiţi, posaci, neîncrezători. Oameni care nu mai cred în mai bine. Luptă, pentru că nu mai ştiu să facă altfel dar nu mai speră. Nu se mai bucură.
Nu vreau să ajung aşa. Ok, banii îmi crează multe probleme. Cu atât mai mult cu cât cunosc foarte bine atât traseul de la rău spre mai bine, cât şi cel invers, de la bine spre rău sau chiar foarte rău. Dar nu vreau şi spun mereu că acelea sunt lucruri care se rezolvă, care, oricum, în timp, trec. Că nu se poate altfel. Mă împiedic de ele şi sunt multe momentele în care frustrările generate de lipsa banilor nu îmi dau pace dar… nu sunt astea problemele care mă preocupă cel mai mult şi evit să mă plâng în legătură cu astfel de probleme. Poate că nu îmi permit să îmi cumpăr toate lucrurile pe care le-aş vrea (din care, multe, clar, sunt doar mofturi, că, hai să fim serioşi, strictul nostru necesar e, de fapt, atât de limitat!), poate că nu îmi permit să călătoresc cât aş vrea (ei, aici e discutabil, că, pentru asta, da, mi-ar plăcea o viaţă de huzur, să-mi plimb fundul prin toată lumea!), poate că nu reuşesc să trăiesc toate lucrurile pe care le-aş vrea şi care depind de bani, aşa, mai mulţi (mda, îmi doresc să fac un curs de pilotaj, să fiu eu la manşa unui avion din care să se paraşuteze alţii!), poate că… dar, dacă e să mă întrebaţi, sunt lucruri care contează mai mult. Şi sunt lucrurile legate de oamenii din jurul meu.
Voi, v-aţi dori mulţi bani? Vă împiedicaţi des şi rău de probleme legate de bani, şi cum le faceţi faţă? Cum simţiţi că vă limitează?
( am scris postul ăsta pentru că, cineva, văzându-mă supărată zilele astea, m-a întrebat dacă am probleme cu banii şi-am nevoie să mă ajute cu o anumită sumă. oare de ce-s asociate deprimările noastre cu problemele materiale? poate pentru că astea-s probleme mai uşor de rezolvat? deci, nu, nu plâng din cauza banilor sau, dacă o fac, e atunci când sunt doar eu cu mine. nu banii sau lipsa lor mă înfrâng pe mine. poate că ar fi mai uşor aşa.  )