Așa ești tu, fetița mea dragă. Un pui de om cu miros de dragoste.
A dragoste miroase pielea ta în miez de noapte, când gura ta flămândă caută să prindă sfârcul dătător de hrană, pace și alinare. A dragoste miroase pielea ta dimineața, când ochii îți strălucesc a cer senin și tot trupușorul tău încă atât de firav ia parte la bucuria de a fi printr-o aparent neobosită agitație și continuă mișcare. A dragoste miroase pielea ta după amiaza, când te strâng în brațe și te alint și încerc să înțeleg nevoile tale, deși încă simt că nu sunt capabilă să înțeleg ce-mi transmiți. A dragoste miroase pielea ta fină când te înfășor într-un prosop călduros după baie și mă mir iar și iar de perfecțiunea care s-a întrupat în tine. A dragoste miroși tu toată, draga mea.
Ne e drumul greu, desigur. Nopțile sunt scurte, zilele parcă într-o goană continuă, între două sesiuni de alăptat, un adormit în brațe, un schimbat de scutece și multe zâmbete care-mi topesc inima, merg înainte încercând să fiu ceea ce e nevoie să fiu, să fac lucrurile pe cât de bine posibil, să înțeleg și să accept, să mă războiesc mai puțin, să mă împac mai mult. E greu tare, dar e și frumos.
Particip la o minune a lumii și sunt recunoscătoare. Sunt datoare să îți croiesc drum spre propria ta devenire, să călăuzesc pașii tăi, să netezesc asprimile vieții, ca să poți tu singură apoi să descoperi, să înțelegi, să înveți, să fii. Văd în tine dârzenie și neînfricare, văd curaj și curiozitate, văd multă putere de-a face față durerilor și neajunsurilor. Și în același timp te văd sensibilă și atât de fragilă, ești mică – mică și atât de dependentă de mine, mama ta.
Mă zbat și îmi plâng de milă, aș fugi uneori departe, într-un colț uitat de lume, unde să fie doar tăcere, să înceteze zgomotului iureșului din jurul meu, dar mai ales, să tacă glasul gândurilor mele. Și-apoi mă uit la fața ta mică și luminoasă care-mi zâmbește într-un mod miraculos. Și-mi trece și merg mai departe, iar și iar. Înțeleg că sunt acolo unde trebuie să fiu.
Înțeleg că am de învățat și, chiar dacă învăț greu, chiar dacă nu știu să primesc cu seninătate tot ce mi se dă de trăit, încerc să învăț. Încerc să fac pașii mai bine, mai în acord cu cei din jurul meu, mai potrivit cu cei dragi ai mei, ei, copiii mei, un Puști de zece ani pornit pe drumul deja dificil al adolescenței și-o domnișoară dragon atât de aprigă la cele șapte săptămâni de viață pe care de abia le are. Cu ei împreună și cu el, omul drag sufletului meu, bărbatul care mi-e prieten, sprijin, soț și partener de drum, oricât de greu ar fi drumul care ni se deschide în față. Urcăm și ne afundăm împreună, ne pierdem și ne regăsim, tot încercând să facem lucrurile mai bine. Nu știu s-o arăt așa cum ar fi bine s-o fac, nu știu să aleg pace în loc de dreptate, nu știu să fiu altfel decât războinică și repede scânteie transformată-n foc, nu știu să gestionez frustrări și stres și nemulțumiri, dar… sunt. Sunt om cu inima onestă și veșnic flămândă de dragoste, sunt om cu dorință de-a dărui și-a aduce bucurie, de-a calma furtuni și de-a învăța.
Și tu, copil cu miros de dragoste, ne hrănești inimile obosite și ne-ajuți să fim mai buni. Ne umpli sufletele de lumină și de emoție. Ne ajuți să putem croi împreună cărări noi, să putem învăța împreună să fim ceea ce trebuie, ceea ce ne e de folos nouă și celor din jurul nostru. Suntem unde trebuie.
