Îmi revin, încet, dar îmi revin.
A fost un tsunami. Tot. Din 1 ianuarie până acum. Un tsunami care m-a sfâșiat în bucăți. Nu știu dacă bucățile acestea se mai adună la loc în același fel sau într-un fel mai bun sau mai rău, dar e cert că-mi revin. Bucățică cu bucățică, mi se reconstruiește suflet, trup, minte. Un proces lent, deh, sunt un om care are nevoie de timp, de mult timp, ca să calmeze, să repare, să înțeleagă, să accepte. Dar avem cumva această capacitate, să ne ridicăm și să continuăm. Să mai facem un pas și încă unul și tot așa, să ne tot reîntregim cumva și să trăim tot ceea ce ni se dă, până drumul se înfundă de tot, după ultima cotitură a vieții.
A fost cel mai greu an din viața mea și totuși, știu bine, n-a fost atât de greu pe cât putea să fie. Am trecut prin două nașteri anul ăsta. Și la propriu și la figurat vorbind. Nouă luni de sarcină grea, un travaliu înnebunitor, o naștere cruntă, dar a venit pe lume cel mai perfect copil din lume, fetița mea. Și-n paralel, o altă sarcină, care-a ținut un an întreg, munca pentru festivalul de baloane cu aer cald, cu o ultimă perioadă exact ca un travaliu, chinuitor și epuizant și apoi zile de festival grele și fizic și psihic cel puțin ca o naștere. În acest an părul mi-a albit, cearcănele s-au adâncit, ridurile au crestat șanțuri pe fața mea. Da, am născut anul acesta un copil și-un festival de 100 de baloane cu aer cald. Și mă simt devastată, fizic și sufletește.
Despre nașterea fetiței mele… o simt în continuare ca pe o minune. După tot ce-am îndurat până ce-a venit pe lume, mă uit la ea, boț de om atât de minunat și nu pot să cred că sunt eu mama ei, că ea a crescut în mine, că eu am născut-o. E perfectă, mai mult decât pot exprima eu în cuvinte.
Despre festivalul de baloane… încă nu pot să scriu, să simt, să înțeleg. Încă văd prin prisma oboselii inumane, prin ochii dezamăgirilor trăite, prin frustrarea de-a nu fi ieșit totul cum speram, prin mintea încă prea critică și prin sufletul cam prea răvășit. Dar, vine vremea, încet, încet.
Cumva, văd, ni se dau de dus lucruri pe care nu le înțelegem, dar probabil avem nevoie de ele, altfel nu-mi explic. Nu prea simt că învățăm, poate de aceea o luăm iar și iar pe același drum, ca într-un cerc. Nu știu la a câta trecere lucrurile devin altfel, nu știu când capacitatea noastră de înțelegere devine alta, nu știu cum ajungem să fim înțelepți și nu războinici, nu știu cum împăcăm în loc să distrugem, dar… cred că fiecare avem drumul nostru pe care trebuie să-l parcurgem. Așa cum putem, disperând și urlând, dând de pământ crunt, crezând că am ajuns la fundul sacului, dar ridicându-ne pentru că înțelegem că n-avem altă variantă. Și tot așa.
Merg mai departe.
