Am tot vrut să scriu în perioada dinainte de Crăciun, așa cum am făcut în fiecare dintre anii adunați pe blog și nu mi-a ieșit, n-am găsit nici timpul, nici dispoziția necesară. Dar uite că reușesc să scriu azi, tocmai când se fac zece ani din ziua în care am botezat Puștiul și e ziua în care domnișoara dragon împlinește patru luni de viață.
Chiar dacă am putut sau nu să recunosc, față de mine însămi mai ales, perioada aceasta a Crăciunului nu a fost niciodată una banală sau neimportantă pentru mine. Dimpotrivă, mi-a fost mereu prilej de emoții multe, mai mult sau mai puțin pozitive, prilej de întrebări, de adâncire în sine, de foarte multă căutare și de dorință de magie și bucurie.
Fetița rătăcită în căutarea Crăciunului fericit, așa s-ar putea scrie o carte pe care probabil că o port dintotdeauna în suflet. Am amintiri amestecate despre Crăciunurile din copilărie, cu stropi de magie, dar cu tristețe foarte multă, cu aromă de prăjituri cu nucă și miros de brad, dar cu neîmpăcare și cu un sentiment de nedreptate care m-a făcut și mă face încă să mă războiesc cu toți și cu toate. Apoi am amintiri din anii mei de tânăr adult când am încercat să construiesc propria magie a Crăciunului, pe acolo pe unde viața m-a purtat. Uneori am simțit stropi de bucurie, alteori multe regrete pentru ceea ce, fără să înțeleg de ce, nu-mi ieșea. Am avut și ani în care am refuzat conștient să mai simt și altceva decât furie și tristețe de Crăciun și am făcut față cu greu perioadelor de sărbătoare. Anul trecut a fost unul dintre cele mai frumoase, poate chiar cel mai frumos Crăciun al meu. Purtam deja în trupul meu pe domnișoara dragon, un sâmbure infim de om, dar nu știam acest lucru. Crăciunul anului trecut a fost despre drag și intimitate și nimic nu mi-am dorit atunci mai mult decât să fie exact așa cum a fost, măcar câteva zile.
Anul acesta sunt mai conștientă ca oricând de lucrurile care sunt valoroase în viața mea, dar și de munca continuă pe care trebuie să o depunem ca viața să ne fie cu sens și cu pacea de care avem așa de multă nevoie.
Realitatea este că mai mult decât orice, simt tristețe de Crăciun. Mi se pare că an de an retrăiesc, iar și iar, un film prost regizat și mă tot zbat să-l rescriu și tot nu-mi iese. În fiecare an țelul meu suprem este să alung această tristețe, să mă bucur de Crăciun și să-i fac și pe cei din jur să se bucure. Îmi pun în spate un bagaj încărcat cu toate așteptările create de mine însămi sau de ceilalți și apoi mă simt încovoiată neîncetat de această obligație de a face lucrurile perfect.
Vreau cu orice preț să mă bucur și mă învinovățesc că nu îmi iese așa cum mă aștept, vinovăția mă face să mă zbat și mai mult și apoi totul vine peste mine ca un vulcan care e musai să erupă, ca să se elibereze. Și sigur, se răsfrânge asupra celorlalți. Într-un cerc vicios pe care nu reușesc să-l rup, mă simt cu atât mai vinovată cu cât singură îmi repet ca o picătură chinezească faptul că am motive să fiu recunoscătoare, că suntem toți sănătoși, măcar fizic. În același timp găsesc explicații și argumente pentru toate cele care mă dor și nu mă lasă să mă bucur, le văd, le simt, dar nu știu cum să le găsesc rezolvare. Și într-o astfel de luptă continuă, ajung doar să fiu înfrântă de gândurile care-mi bântuie prin minte și de emoțiile grele pe care le simt.
Știu bine că am nevoie ca lucrurile să se așeze, să devină trecut, ca să le pot vedea mai clar, să le pot analiza corect. Atunci când îmi sunt prezent, sunt prea încordată în a înțelege, a accepta și a trăi ce e de trăit, mă agăț în detalii și mă împiedic de lucruri mărunte care ar fi ușor de rezolvat dacă n-ar elibera balauri care trăiesc sub preșuri și aceștia nu și-ar întinde capetele să smulgă bucăți din mine. E greu să duci mereu o luptă. E greu să simți că nu te poți relaxa, că totul e o cursă. E greu să simți că dacă îți dai voie să te bucuri sau să accepți că lucrurile sunt ok, precis se va întâmpla ca ceva să le strice. Inevitabil, chiar asta se și întâmplă pentru că nevoia subconștientă de a demonstra că teama e legitimă provoacă tocmai situații care să justifice ne-bucuria. Nu mă bucur pentru că mi-e teamă că o să se întâmple ceva care o să mă facă să sufăr. Și provoc situații dureroase ca să demonstrez că am avut motive să nu mă bucur. Cam așa ceva.
Apoi, după o vreme, când furtuna se calmează și balaurii se ascund iar, simt că pot vedea lucrurile mai limpede și îmi pare că irosesc. Timp, viață, energie, bucurie. Văd toate motivele pentru care îmi place prezentul vieții mele și ce îmi rămâne e să sper că mi se dau lecții pe care sunt capabilă să le și învăț, că toate războaiele prin care trec sunt un proces necesar, că drumul pe care-l parcurg transformă ceva în mine, modelează înspre mai bine, chiar dacă nu înțeleg punctual acest lucru. De aceea aleg să nu mă ascund în spatele pozelor perfecte de Crăciun, poze care maschează în culoare și bucurie afișată o realitate nu la fel de perfectă și scriu deschis despre ceea ce simt și trăiesc, tocmai ca să-mi fie lecție și o carte a onestității mele față de mine însămi.
M-am simțit anul acesta obosită peste măsură de invazia de oameni fericiți, mese pline, cadouri nenumărate și brazi perfecți afișată pe tot internetul. M-am simțit încovoiată sub presiunea de a face totul absolut magic, să fie casa perfectă, să fie masa plină cu de toate, să fie cadourile exact cele potrivite, să fie totul perfect pentru Puștiul care e și el într-un proces greu de asimilare a tot ceea ce trăiește în ultimii ani, să fie un Crăciun de poveste pentru primul an din viața fetiței noastre, să fim toți fericiți și învăluiți într-o magie perfectă și în acest iureș să nu uităm nici care-i adevărata semnificație a Crăciunului și să o celebrăm așa cum trebuie. A fost oboseală, nervi, frustrări, agitație, neîmpăcare, tristețe, toate acestea strecurate printre momentele în care ne simțeam copleșiți de tot binele din jurul nostru. De abia după două zile am simțit că mă liniștesc, că sufletul meu se calmează și pot să văd frumosul din jurul meu mai în întregul lui.
O, da, este bine în viața mea, din plin. Și sunt și recunoscătoare pentru prezentul vieții mele, așa cum este el, deloc perfect, dar unul pe care îl simt al meu, cu toate câte le are. Știu precis că nu aș vrea să fiu nicăieri altundeva decât aici, în viața mea, cu omul meu care stă alături de mine – chiar și atunci când mi se pare că e împotriva mea – în prima linie a războaielor pe care le ducem și cu copiii mei pe care-i iubesc așa cum pot mai bine și pentru care știu că trebuie să mă zbat mai mult și mai mult să fiu mai bine cu mine însămi, ca să le poată fi și lor mai bine. Mergem mai departe pe drumul nostru, învățând ceea ce putem și din acest #neCrăciun al nostru care nu ne-a fost cum scrie la carte, ci așa cum am putut noi să-l trăim și să ni-l asumăm.
(Crăciunul nostru – copiii aceștia doi – responsabilitatea, datoria și bucuria mea, dragostea Puștiului pentru sora lui – tare-s recunoscătoare pentru asta, emoția lui pentru darurile primite sub bradul nostru meșteșugărit de Peter, omul meu care iubește magia sărbătorilor.)