Că tot s-a făcut un an de când această perfectă domnișoară dragon a aterizat sămânță de om în burta mea, simt că-i bine să răspund la întrebarea aceasta pe care o am în minte de multă vreme, mult înainte să vină pe lume… ce-o voi învăța pe parcursul acestui drum pe care-l facem împreună prin viață?
Mă uit la ea și mi-e greu să cred, deși e de-a dreptul palpabilă, că e reală. Zău! Încă nu realizez că anul acesta am trecut printr-o sarcină și printr-o naștere și am mai străbătut și primele 3 luni și jumătate de viață nouă, viață de mamă pentru doi copii. E de parcă nu mă recunosc pe mine în acest drum, de parcă acest copil e o mică zână care a decis, așa, dintr-o dată, să facă o călătorie aici, în viața noastră.
De ani de zile, de când nu eram încă nici mamă de Puști, însă vibra în sufletul meu dorința de a avea o fetiță, port în suflet un text, despre cum visam că va fi să am o fată și ce-o voi învăța.
”Vreau să o învăț multe lucruri. Aș vrea să știe că în viață poți avea eșecuri, dar că nu trebuie să te consideri înfrânt niciodată. S-o sfătuiesc să iubească mult, să râdă în hohote cu toate ocaziile și să fie foarte serioasă în același timp. Și mai ales, vreau să o învăț să iubească viața. Asta aș putea să fac.”
Îl citesc și zâmbesc acum. Eram foarte tânără și foarte visătoare. Visătoare am rămas, anii au trecut. Așa mă alintam, hrănind nevoia de încredere în mine și în capacitățile mele părintești. Voi avea o fată, așa o voi învăța: să fie o femeie puternică și războinică, dar fericită și împăcată că este femeie. De parcă toate acestea ar putea vreodată funcționa ușor împreună!
Au trecut mai mult de zece ani în care sunt mamă de băiat și iată, de mai mult de trei luni, sunt și mamă de fată. Și îmi dau seama că tot ce-am crezut că voi fi ca mamă, nu sunt. Că ce-am sperat că voi face, nu fac. Că în oglinda de mămicie, altcineva mă privește cu ochi străini, nu mama care credeam că o să fiu. De fapt știu și văd că sunt doar mama care pot să fiu. Nu cea care aș fi vrut să fiu, nu cea care ar fi fost frumos sau mai potrivit să fiu, ci exact cea care pot să fiu. Să mă împac cu asta e una dintre lecțiile grele ale vieții mele.
Nu o voi putea învăța nimic din ceea ce eu nu sunt. Mi-e clar. Orice speranțe aș avea pentru ea, orice mi-aș dori să pot să-i sădesc în caracter, n-am să pot să o învăț nimic din ceea ce eu nu sunt.
Și zău, nu sunt un om simplu. Nu-i un compliment deloc. Sunt dificilă, sunt temătoare, sunt degrabă transformată-n flacără, sunt încăpățânată, sunt nesigură, sunt dură, sunt… om nevindecat, în război cu sine și (adeseori) cu ceilalți. Sunt într-o veșnică căutare, o veșnică nevoie de împăcare. Dar zic în apărarea mea că sunt om în esență bun. Poate nu ca pâinea caldă, deh, cum îi simt pe unii oameni din jurul meu, dar sunt om bun pentru că nu trăiesc mânată de intenții ne-bune și tot ceea ce fac filtrez prin sită de bun simț, de corectitudine și onestitate.
O voi învăța să prețuiască onestitatea și autenticul, să nu facă compromisuri care să-i întunece candoarea sufletului. Asta o să-i spun, cu siguranță și o va simți oricum, în fiecare pas făcut alături de mine. Am să-i spun mereu că, între a alege să-și urmeze intuiția, sufletul, vocea interioară sau ceea ce societatea, mediul, alții i-ar spune să aleagă, să se oprească întotdeauna la prima variantă, să încerce să trăiască o viață asumată, cu toate consecințele pe care un astfel de fel de-a fi le are.
Sigur că am s-o învăț să fie o războinică. Și de nu aș vrea, ea va prelua de la mine această caracteristică care mie mi-e și aliat și dușman. Mi s-a spus cândva că pacea e mai bună decât dreptatea, dar lecția asta eu încă n-am învățat-o, nu știu dacă e loc în mintea și în sufletul meu pentru ea, așa că… mă războiesc în continuare cu tot ceea ce-mi pare a fi nedrept. Și cum ar putea ea, domnișoara dragon, să fie altfel?
Voi încerca să o învăț să fie îndrăzneață. Să creadă în visurile ei, să se ridice de pe banca de rezervă și să fie jucător pe terenul vieții ei. Mi-a luat mai mult de jumătate din viața pe care-am trăit-o până acum ca eu să îndrăznesc să ies din carapacea de nesiguranță și fals confort propriu și să îndrăznesc să cred, să acționez, să fiu. Pentru ea, acest drum va fi unul mai ușor, sper, pentru că are alături doi oameni suficient de nebuni încât să îndrăznească să transforme ceea ce pare imposibil în posibil.
Mi-aș dori să o pot învăța să fie o femeie sigură pe ea și încrezătoare. Nu va fi ușor pentru că, inevitabil, o parte din fricile mele ea le va prelua, oricât voi încerca, rațional, să o feresc de ele. Va fi, cum e și acum, o muncă continuă pentru acceptare și vindecare și sper doar că pe acest drum ea va avea tăria să fie ea însăși. Da, asta voi încerca să o învăț, să-și asume propriul fel de-a fi, să se găsească în haosul lumii și să fie blândă cu ea însăși.
Aș vrea să o învăț să fie un om senin, dar nu știu dacă voi putea. Să râdă mult și fără griji, să tragă aer în piept adânc de tot și să se elibereze de poveri, ca să poată să se bucure. Mie cred că îmi lipsește sau cel puțin mi-e ciuntită rău această capacitate de a mă bucura simplu, din adâncul sufletului. S-a pierdut pe drum, sau m-am născut așa, nu știu. Dar aș vrea ca ea să aibă seninătatea pe care eu nu o am, ca să-i fie drumul mai ușor. Să râdă de ea și de viață, să știe să ia lucrurile în serios, dar, poate, nu atât de în serios cum o fac eu. Că prea-i grea povara asta de sus. (dacă va putea prelua această seninătate și capacitate de a se bucura de la tatăl ei, tare câștigată ar fi)
Aș vrea să aibă răbdare, cu ea însăși mai ales, dar și cu ceilalți. Dar de unde să-i dau această caracteristică, când eu n-o am și mă chinui s-o învăț, ca pe un alfabet chinezesc?! Răbdarea, draga mea, e un bun foarte prețios, asta pot să-i spun. Ține-o aproape, să-ți fie prieten bun! Poate că, pe acest drum împreună, aceasta este lecția pe care eu o voi învăța de la ea.
Cel mai mult și cel mai mult, știu bine, mă voi strădui să o învăț despre faptul că este iubită, ca nimic din ceea ce ar veni peste ea, peste noi, să nu-i știrbească această siguranță a faptului că e o fetiță extrem de iubită. Și asta să-i fie scut și forță pentru a face față oricăror dureri și pentru a trăi plin, intens, fără rest.
Câte aș vrea să o învăț, ah! Și câte mă va învăța ea pe mine, de fapt!
foto – Diana Cherecheș