Cuvântul cheie al lui 2018

Împreună.

Acesta este cuvântul cheie al anului care tocmai se termină azi. Împreună. Câte am putut să trăim împreună în aceste 365 de zile! Dureri și nesiguranțe și spaime crunte. Luni de zile de întrebări și de frică. Zbatere și efort și muncă peste tot ce-am crezut că am fi în stare. Bucurii mici și multe. Momente spectaculoase și prețioase pe care le păstrăm în suflete, ca talismane valoroase. De toate, într-un carusel mereu învârtindu-se.

2018 a fost un an greu tare. Ce bine e să pot spune ”a fost”. A fost un drum cu extrem de multe greutăți, presărate parcă la fiecare pas, ca un fel de pelerinaj extrem de auster în care am ales să pornim împreună. Și pe acest drum, a trebuit să ne frângem de zeci de ori, să simțim că nu putem mai mult de atât, să ne reparăm și să mergem mai departe și mai departe, tot găsind în noi înșine tărie, energie și speranță. Și am făcut asta împreună, urcând și coborând munți de frici și de întrebări, de războaie dureroase și de tristeți. Când ținându-ne de mână, când simțind că ne suntem unul altuia povară. Și tot așa. Dar, de fiecare dată, înțelegând că avem un drum al nostru, că povestea noastră este despre împreună, că avem lecții de învățat, răni multe de vindecat și fiindu-ne, uneori târziu, alteori la timp, pansament unul pentru altul.

Așa că azi, în ultima zi a lui 2018, port în suflet un mare mulțumesc. Îl spun cu drag, recunoștință și onestitate omului acestuia care-mi stă zi de zi aproape. Zi de zi, pe toate drumurile, la bine și la greu, cu mine. Iubindu-mă așa cum sunt, suportându-mi toate fricile și nesiguranțele, încercând să mă înțeleagă chiar și atunci când pare că vorbim limbi total diferite – dincolo de faptul că limbile noastre materne sunt două limbi diferite, sâc! Mulțumesc, Peter, că îmi ești iubit, soț, prieten, frate și tot ceea ce am nevoie. Îți mulțumesc că te străduiești, că vezi că suntem două pietre tari și accepți ciocnirile noastre ca pe încercări necesare ale drumului nostru împreună. Îți mulțumesc pentru răbdare, pentru dragoste și pentru sufletul tău frumos. Îți mulțumesc pentru dans în doi pe muzică bună. Îți mulțumesc pentru tăria cu care crezi în mine, pentru modul în care mă încurajezi și mă susții.  Îți mulțumesc pentru #împreună.

Sigur că sunt recunoscătoare pentru multe din acest 2018. Că suntem împreună, că suntem sănătoși, că am fetița aceasta minunată în brațe, că Puștiul își iubește sora așa de mult, am multe pentru care să mă bucur. Dar în principal simt o mulțumire pentru că am făcut față la ceea ce nu-mi doream și nu credeam că o să reușesc, nici fizic, nici psihic. Am simțit în acest an că cobor în iad de nenumărate ori. Da, așa m-am gândit că ar putea arăta iadul pentru mine. Un pachet de frică și spaimă care îmi îngheța rațiunea și capacitatea de-a vedea lucrurile obiectiv, amestecat cu o stare de rău fizică care mi-a otrăvit trei sferturi din an. Și inevitabil, că nu prea am avut de ales, le-am parcurs pe toate. Și nu oricum, ci le-am realizat pe toate așa cum trebuia, cu responsabilitate și implicare. Sarcina cruntă, nașterea foarte grea, acomodarea fizică și psihică la un nou copil, căsătoria, mutarea în altă casă, realizarea festivalului de 100 de baloane și a celorlalte proiecte ale noastre. Nimic nu a venit ușor, nimic nu a trecut ușor. Așa ne-a fost dat, așa le-am trăit, cum am putut mai bine.

E eliberator că 2018 se încheie, dar 2019 e doar o continuare, nu-i nimic nou, nu e o ușă deschisă a unei vieți noi după o altă ușă închisă a unei vieți vechi. Suntem tot noi, cu frustrările și neajunsurile noastre, cu speranțele și așteptările noastre. Nu ne sunt toate rezolvate, nu sunt toate împăcate, nu e tot ceea ce ne doare vindecat, nu e tot greul ușurat. Dar suntem împreună. Și în 2019 o să fim tot noi, poate o să ne iasă cu mai multă bunătate și înțelegere și cu mai puține războaie. Cine știe?!

Hai, 2019, dă tot ce poți. 

foto – Diana Cherecheș