1 martie. Aceasta ar trebui să fie prima zi a anului, așa cred. Că de abia acum simt – așa ca și ghioceii rătăciți în grădina noastră – că pot să-mi scutur sufletul din hibernarea de iarnă și să trag aer în piept cu energie și poftă de viață (da, știu că încă mai poate să ne fie iarnă o vreme bună, până prin aprilie, așa, dar pot zice că-i primăvară de azi, măcar în mintea mea!).
Iată că, chiar și-așa, am mai supraviețuit unei ierni – una greoaie, lungă și troienită, cu zăpadă cum n-am mai văzut de mulți ani. O primăvăratică fiind, iarna mi-e povară grea, oricât mi-aș pregăti sufletul, oricât l-aș izola în acoperământ de căldură, speranță, drag, tandrețe… iarna tot se strecoară cumva, obligându-mă să o trăiesc. Și-o trăiesc, șchiopătând, cum pot. Așa că primăvara-i cel mai frumos anotimp dintre toate, tocmai pentru că vine după astfel de ierni.
Am făcut față și primelor șase luni de viață a domnișoarei dragon.
Anul trecut pe vremea aceasta trăiam una dintre cele mai grele perioade din viața mea, încercam să rezist flăcărilor pe care domnișoara dragon, de abia un boț de om în burta mea, le arunca pe acolo pe dinăuntru și mă tratam cu perfuzii și apa plată cu lămâie, că altceva nu vroia corpul meu. Nu-mi făceam planuri, nu visam, nu mă gândeam la cum o să fie viața mea cu doi copii cu zece ani diferență între ei. Trăiam lupte crunte pe care monștrii din capul meu le dădeau în timp ce mă zvârcoleam în patul în care-mi târam cea mai mare parte a zilelor.
Anul acesta mă uit la fața ei frumoasă și senzația care-mi face inima să se chircească este aceea de neputință în fața trecerii nebune a timpului. Parcă ieri m-am trezit într-o dimineață devreme, (ne)pregătită pentru internarea la maternitate, în ziua în care dragonul urma să schimbe locul din burta mea cu locul din brațele mele. Mică – dar un nou născut gigant! – și cu pumnii și cu ochii strânși, pornea și ea în dimineața de 28 august în căutarea locului ei din lume.
Și acum fetița noastră are șase luni. De ieri.
Dacă ar fi să o descriu într-un singur cuvânt aș zice că e perfectă. Un dragon perfect, desigur. Chiar și atunci când mi se pare că e isterică, că plânsul ei e neconsolabil și simt că nu-i pot face față, că nu o înțeleg, că nu suport urletele ei, tot perfectă cred că e. Chiar și atunci când orice aș face, pare să nu-i fie bine, când n-am răbdare și aș pleca oriunde, doar să fie liniște și să n-am pe nimeni în jurul meu, tot perfectă cred că e.
E vitează și are atitudine. Are un curaj un pic nebun și prea apucat, dar o admir. Pentru că încearcă, pentru că e curioasă, pentru că nu se lasă. Începe să vrea, să aleagă ce-i place, să se supere dacă o lipsești de ceea ce-i place. Începe, pas cu pas, să devină ea, o altă persoană, nu o extensie a mea. Și deși e mai frumoasă decât o păpușă, nu-i deloc o păpușică pe care unde o pui acolo stă. E ardei iute amestecat cu piper, neastâmpărată și aprigă.
Pielea ei e ca mătasea și privirea ei pare un cer adânc. Tălpile picioarelor ei au pielea cea mai fină întâlnită vreodată. Stăm la rând s-o atingem, s-o mângâiem. Unele momente în care-o mângâi, când doarme și-mi plimb mâna pe toate degețelele ei, sau atunci când o alăptez și-i mângâi părul fin și subțire, îmi par c-ar fi ireale. Mă uit la ea și nu pot să cred că e reală și mă privește așa cum o face. Privirea ei e limpede și are în ea un fel de înțelepciune care pare că vine de undeva de departe, de demult. Mă privește ba blând, ba șăgalnic, ba trist, ba cu toată dragostea lumii.
Râsul ei e fericire. Când râde, mi se pare că tot ce-i în jurul ei râde. Inima mea râde și se topește atunci. Mintea mea se relaxează. Râde cu ochi, cu gură, cu mâini și cu picioare, cu tot trupușorul ei, cu fiecare suflare. Chiar îmi pare că iese soarele când râde ea, așa, ca-n Amintirile lui Creangă.
Sigur că atunci când doarme, sunt și eu o mamă perfectă. O privesc îndelung și mă minunez, mă bucur de liniște și de pacea pe care fața ei frumoasă o transmite. Mă mir de minunea lumii adunată-n ea, de cât de firavă și de puternică este, de cât de plină de viață este, de bucuria ei și modul în care pentru ea există doar clipa prezentă pe care o trăiește cu totul, fără rest.
Șase luni de domnișoară dragon. Și un început de primăvară. Ea e primăvara noastră. Ei toți sunt primăvara mea.
Sunt recunoscătoare.
(mulțumesc pentru fotografia minunată, Diana Cherecheș)