Ce îmi lipsește ca să fiu fericită?

Rulând pe șosea, la volan, cu un bebeluș și un tătic adormiți pe bancheta din spate, zâmbind uitându-mă la ei în oglinda retrovizoare, m-am gândit la această întrebare. Ce îmi lipsește ca să fiu fericită? Tocmai ne despărțisem de niște oameni frumoși care își trăiesc viața navigând printre neajunsuri cu mulțumire și recunoștință, oameni care ne-au făcut să ne simțim confortabil și îndrăgiți… și m-am tot gândit.

Știu sigur ce nu îmi lipsește ca să fiu fericită. Cu siguranță nu sunt nefericită pentru niciun lucru care poate fi obținut material. Bani mai mulți, o casă sau o mașină mai tare, vacanțe mai multe, cine știe, astea sunt lucruri care vin și trec, azi le ai, mâine s-au dus, muncești, vin, pleacă, tot așa. Nu, astea nu sunt deloc lucrurile care mă fac nefericită sau neîmplinită. De fapt, cu cât trec mai mult prin viață, cu atât înțeleg mai bine că mai puțin înseamnă mai mult. Că am nevoie de puține lucruri, material vorbind, ca să trăiesc confortabil.

De fapt, tot ce îmi lipsește ca să fiu fericită e o capacitate de a mă bucura mai mult și de a fi recunoscătoare mai mult pentru tot ceea ce am. Am o viață ca o joacă. Chiar una frumoasă. Muncesc mult și greu, picături printre responsabilități bebelușești, dar muncesc, muncim împreună, omul meu și cu mine, construim un drum al nostru, așa cum îl simțim, așa cum credem că are sens, pentru noi și pentru alții… și e bine. E o poveste frumoasă, poate total neinteresantă pentru alții, dar ceea ce o face atât de spectaculoasă, e tocmai faptul că e a noastră, că ea ne-a ales pe noi, sau noi am ales-o pe ea, nici nu știm.

Așadar, rațional vorbind, sunt sau ar trebui să fiu un om fericit. Am viața pe care mi-o doresc și știu sigur că nu aș vrea să am o altă viață. Și totuși am frustrări multe și multă furie adunată și neîmpăcare și luptă multă cu mine însămi, în primul rând. Omul meu spune despre mine că sunt o vioară care are corzile prea întinse, că vibrez pe note foarte înalte și asta creează o sensibilitate extremă și o dificultate în a găsi un echilibru. De ce? Pentru că lucrurile în viață nu sunt așa cum credem că ar trebui, nu se aliniază standardelor, nu se încadrează în tipare. Viața e așa, cu de toate. Îmi e greu tare să mă împac cu mine însămi, îmi e greu tare să mă plac așa cum sunt într-atât de suficient de mult încât să nu fie totul o zbatere și o luptă. Și e o luptă. Zi de zi. Uneori bătăliile sunt răvășitoare, alteori sunt lecții pe care le înțeleg fără să rezulte multe daune emoționale.

Mi se pare că cel mai greu lucru de făcut în prezentul pe care îl trăim e să ne asumăm cine și cum suntem. Suntem fugăriți fără întrerupere, de așteptările celor din jur, dar mai ales, suntem fugăriți de vocile din mintea noastră, de propria culpabilizare, de nesiguranțele noastre și de sentimentul că trebuie mereu să fim mai buni decât suntem, să facem mai mult, să trăim mai bine, să ne bucurăm mai mult, să avem mai mult, să fim mai mult. E multă presiune pe umerii noștri și pare că cea mai mare provocare e să ne relaxăm și să ne acceptăm, pe noi înșine și pe ceilalți, să ne înțelegem și să fim recunoscători.

De ajuns. Sunt de ajuns. Aceasta ar fi o mantră care, poate, ne-ar salva de la multe iaduri pe care le trăim. Nu știu dacă avem capacitatea s-o învățăm altfel decât ca pe o poezie și să o și simțim, să o înțelegem, să ne-o asumăm, nu doar să o vociferăm. Aș vrea să pot să mă uit cu înțelegere în oglindă și să îmi spun că sunt de ajuns. Să mă plac pe mine însămi un pic mai mult, să mă iubesc un pic mai mult. Să pot să mă accept, cu bune și cu mai puțin bune, să mă critic mai puțin, ca să pot să mă bucur mai mult, să îmi dau voie să fiu fericită.

Ceea ce vă doresc și vouă.

am ales fotografia aceasta pentru că exprimă bine ceea ce am vrut să scriu, nu-mi doresc să afișez o viață pudrată în roz, cu toate perfecte, că nu-s, n-au cum… dar în același timp, viața aceasta așa cum e, e povestea mea, a noastră, și facem ce putem mai bine din ea. așa ca-n poză. cu emoție și teamă și surprindere și de toate.