Mi se spune că nu e important cât de rău cazi sau cât de des ci esenţial e modul în care reuşeşti să te ridici.
Să mergi mai departe. Să îţi păstrezi seninătatea şi dorinţa de viaţă. Să refaci resursele de energie. Să le găseşti în tine. Nu în alţii.
Mi-a fost întotdeauna frică să fiu singură. Nu de un anumit timp de singurătate. Când simţi că ai nevoie să fii departe de oameni, să te izolezi pentru a putea privi mai adânc, mai profund în tine. Momentele alea le văd necesare chiar, uneori.
Nu, mi-a fost mereu frică de un alt fel de singurătate. De responsabilităţile duse de una singură. De sentimentul de singurătate profundă, de mersul prin viaţă singur, chiar printre oameni.
Da, am o dependenţa de oameni. E, acum o văd aşa, ca o altă dependenţă. De droguri, de alcool. O dependenţă de care trebuie să te vindeci. Să înţelegi că drumul firesc al vieţii nu înseamnă agăţare de alţii. Înseamnă să ajungi să-ţi fie bine ţie cu tine. Să-ţi fi tu suficient pentru a fi capabil să te bucuri de viaţă, de soare, de oameni. Fără să ai nevoie, pentru asta, de alţii.
Căderile mele… da, simt uneori că pică toate în jurul meu, şi mă simt copleşită de toate. Mi-e greu atunci când simt că pierd controlul. Asupra mea, asupra a ceea ce simt, asupra felului în care reuşesc să gestionez toate. Când simt că am nevoie de cineva dinafară pentru a ieşi, a trece peste starea aceea. Şi, tocmai nevoia asta de ajutor, tocmai agăţarea asta mă apasă. Mă face să simt că sunt slabă. Din cauză că nu pot rezolva singură.
Voi, după o cădere, vă ridicaţi singuri?
0
Articol anterior
5 comments
Era frumoas dacă puteam să le facem pe toate singuri. Dar poate că n-am mai fi fost oameni, nu am mai fi privit lecțiile de viață ca pe ceva care te întărește.
Ideal ar fi sa nu ne lasam doborati de probleme, sa gasim mereu puterea sa mergem inainte. Iar daca se intampla sa ajungem jos, ma gandesc ca cel mai bine ar fi sa ne ridicam singuri.. Asta insa in teorie. Pentru ca in practica lucurile stau altfel….Eu am invatat sa ma ridic singura, sa ma prefac ca totul e ok si se merg inainte. Insa in ultima perioada, imi este din ce in ce mai greu. Probabil ca singuratatea, departarea de casa, de cei dragi..fac ca lucrurile sa-mi para mai grele decat de obicei.
hmm … am stat si eu la marginea acelui hau negru (pe care cred ca-l descrii tu) si fiecare fibra din mine „striga” s-o iau in directia opusa. totusi, candva am decis sa nu mai procedez ca deobicei ci sa sar … iar acum, retrospectiv, as aprecia ca pentru mine a fost una dintre cele mai bune decizii luate in toti anii traiti. nu pot insa sfatui pe nimeni s-o faca … nu-i nici simplu, nici placut si ramai pe veci cu amintirea clipelor petrecute-n acel hau … tot ce pot spune e ca eu am supravietuit saltului in gol si ca nu-l regret.
Probabil e singura cale reală de a depăşi această stare, exceptând-o pe cea a credinţei. Riscul pare imens pentru că îţi pui întreaga viaţă drept miză, dar atunci când eşti aici nu prea mai ai mare lucru de pierdut. Doar frica însăşi.
Din păcate (sau din fericire) nu am fost niciodată cu adevărat singură, ca să știu dacă mă pot ridica singură.
Indiferent de ce a fost pe plan prietenesc și amoros, cel puțin familia a fost mereu acolo, măcar cu suportul moral… și oricât de puternică m-aș crede sau simți… dacă aș fi cu adevărat singură nu știu și nici nu cred că aș reuși să mă ridic.
Comments are closed.