Primul sărut

Daca tot sunt în zona asta, a amintirilor, i-am dat voie valului să mă poarte un pic mai departe în timp, până la momentul primului meu sărut.
Aveam 16 ani şi jumătate.
Eram o adolescentă timorată, cumplit de complexată şi fără pic de încredere în forţele mele. Nu-mi plăcea chipul din oglindă şi-ncercam să maschez toate neajunsurile care mă copleşeau ocupându-mă de şcoală, învăţând şi ascunzându-mă între filele de cărţi. Citisem, până am plecat de acolo, mare parte dintre cărţile bibliotecii oraşului. Nu ieşeam în discoteci, nu mergeam la petreceri, nu făceam parte dintr-o gaşcă de tineri de aceeaşi vârstă cu mine. Pe de o parte, simţeam nevoia să fac parte dintre ei şi, pentru că multe îmi erau interzise, îmi lipsea şi doream să fac ce făceau colegii mei însă, pe de alta parte, aveam şi simţeam mereu că am altfel de preocupări.
El, tipul de care am fost sărutată prima oara, era mai mare decât mine cu vreo 10 ani, făcea parte dintr-o ” echipă ” adversă, cea a profesorilor, de fapt, era doar un inginer tânăr care habar nu avea să fie pedagog şi predatul nu i se potrivea deloc. Se întâmplase să se apropie de mine în cadrul unui proiect în care eram implicaţi amândoi, la biblioteca liceului. Era un tip şters, din toate punctele de vedere. Nu emana nici inteligenţă, nici sex-appeal. Cu siguranţă, nu-l plăceam pe el ci faptul că el mă plăcea pe mine. Şi el mă plăcea, clar, nu pentru că eram frumoasă şi deşteaptă ci pentru că avea impresia că eu îl plac. Halal comedie umană! L-am întâlnit într-o zi de vară în oraş şi m-a invitat la un suc. Am acceptat. M-a dus într-un bar de-ăla infect, de beţivi, întunecos, cu mese şi tabureţi minusculi. Nu-mi amintesc ce-am vorbit, desigur, nimicuri. La un moment dat s-a aplecat spre mine, mi-a ţinut capul cu o mână şi şi-a apăsat buzele de-ale mele. O clipă, n-am ştiut cum să reacţionez. Buzele lui erau mari, moi, lipicioase şi cumplit de… ude. Aveam impresia că mă scufund în ceva gelatinos şi neplăcut. M-am desprins de el, bruscându-l, m-am ridicat şi-am fugit din bar. Pe drum, până acasă, mi-am şters întruna şi lacrimile şi buzele. Şi-mi aduc aminte că nu scăpam nicicum de gustul, de senzaţia aiurea ce-mi pătrunse parcă până-n străfunduri. Mă simţeam murdară, jenată, îmi părea rău, aş fi vrut să fi fugit înainte de-a se fi întâmplat.
A fost un sărut fără o poveste de dragoste. A fost un sărut care mi-a tăiat pofta, pentru multă vreme de-atunci, să mai fiu sărutată de un băiat. Acum zâmbesc aducându-mi aminte, atunci mi s-a părut, totul, o mare tragedie. Desigur, timpul a şters şi mustrările de conştiinţă şi gustul amar pe care mi l-a lăsat primul sărut. Pe tipul acela l-am evitat o vreme, apoi, s-a aşternut liniştea asupra lucrurilor, oricum n-am vrut să mai am de-a face cu el. Desigur, de-a lungul anilor, am avut parte şi de săruturi frumoase, incredibile însă nici unul dintre ele nu poate lua locul primului sărut. 🙂
Hai, povestiţi-mi, vă rog, voi, ce amintire păstraţi primului sărut?