Oameni. Şi întâmplări.

Se întâmplă, în viaţă, toate cu un anumit rost? Deloc întâmplător, deloc simple coincidenţe? Uneori, de neînţeles pentru noi, pentru că privim totul mult prea superficial? Căutând mereu explicaţii pentru fiecare lucru, uităm esenţa?
Cunoaştem oameni care ne influenţează, chiar ne schimbă viaţa.
Şi, fără să ne dăm seama, încet, încet, pornim pe un alt drum, viaţa noastră urmând o traiectorie nouă, diferită de ceea ce ne-am imaginat la început de drum.
În unele cazuri, cele norocoase, mergem pe o cale care ne ajută să creştem, sufleteşte, spiritual, emoţional. Sunt oamenii care, prin simpla lor existenţă în viaţa noastră, ne fac să ne dorim să fim mai buni, să ne îmbunătăţim mintea, trupul, sufletul. Să găsim în noi resurse de care nu eram conştienţi. Calităţi pe care nu credeam că le avem. Putere şi optimism, de care ne credeam lipsiţi. Încredere în viaţa. În ceea ce poate ea să ne ofere. Ne ajută să înţelegem că, viaţa, aşa cum e, mai uşoară, mai grea, plină de bucurii sau plină de lacrimi, e valoroasă. Că îşi au, şi ele, momentele de suferinţă, rostul lor. Că avem ceva de învăţat din fiecare experienţă. Şi n-ai voie să abandonezi. N-ai voie să bagi capul în nisip şi să spui, gata, eu nu mai pot. Pentru că nu există ” nu mai pot „, există doar ” nu vreau „. Şi, cât timp trăim, avem o şansă. Pe care trebuie s-o preţuim. E şansa de-a ne găsi, de-a ne regăsi… şansa de-a fi fericiţi. De-a trăi. Cu adevărat. O fericire lăuntrică atât de profundă, că nu poţi decât să împrăşti în jur lumină. Şi e şi tot ce îţi doreşti. Să picuri frumos şi în sufletele celorlalţi, să dai şi tu, la rândul tău, stropi din ceea ce primeşti: viaţă.
Când viaţa ne oferă astfel de daruri – oameni care ne vor, cu adevărat, binele, rămânem o clipă cumva surprinşi, nedumeriţi. Ni se cere capacitatea de-a înţelege, deschiderea de-a primi lucrurile. De parcă e mai uşor de acceptat că cei din jur gândesc rău despre noi, că sunt invidioşi sau pur şi simplu indiferenţi, decât să acceptăm că îşi pun sufletul înaintea noastră, că trăiesc pentru a ne fi nouă, celor din apropierea lor, mai bine. Că vor cu adevărat să ne ajute. Dezinteresat. Sincer. Pentru că e rostul lor în viaţă – să-şi iubească semenii.
Aş vrea să-mi fie mai uşor să înţeleg şi eu toate astea. Să înţeleg şi să simt. Să fiu în stare să preţuiesc ceea ce primesc. Şi, ştiu că o fac, ştiu că am parte de oameni minunaţi în viaţa mea. Şi-aş vrea ca ei, străduinţele lor cu mine, chiar să aibă un rezultat. Unul bun. Şi viaţa mea, sufletul meu, să renască, ca şi natura… deşi anevoios, deşi într-un ritm uneori mult prea lent încât ni se pare chiar că dă înapoi, că merge în direcţia opusă celei aşteptate… renaşte, totuşi. Cu fiecare nouă zi, un pic mai mult. Până când, într-o zi, totul va fi o erupţie de viaţă. De culoare, de veselie, de căldură. Şi parcă chiar sunt sătulă de iarnă… în suflet.