Rătăcire. Prin trecut.

Sighetu’ Marmaţiei.
Oraşul din nordul ţării, exact de-acolo de unde se agaţă harta în cui. Oraşul în care m-am născut, am copilărit şi mi-am trăit adolescenţa. Oraş vechi, încărcat de-o istorie controversată şi sufocat de îngustime a minţii, de prostie şi ipocrizie, aş zice eu.
Nu-l iubesc, nu l-am iubit niciodată. Nu m-am simţit niciodată acasă aici.
Acum, după 12 ani de absenţă, sunt/o să fiu în oraşul ăsta de ziua mea. Ultima zi de naştere petrecută aici a fost cea în care am împlinit 19 ani şi am primit cel mai mare buchet de garoafe roşii, 19, şi cel mai frumos buchet de trei trandafiri. Tot roşii.

După un drum înzăpezit, greu, am ajuns, azi, în oraşul ăsta în care pare să vină primăvara. E soare, vreme plăcută, şi toate mă îmbie la o rătăcire pe străzile lui. Şi prin trecut. Mă opresc câteva clipe în faţa bisericii din imaginea de mai sus, biserică în care am spus Da, în urmă cu ceva ani, o privesc cu nostalgie şi simt cum mi se strânge inima. Merg mai departe, încercând să-mi alung din minte gândurile aiurea ce-mi dau târcoale. Vreau doar să mă plimb.
Oraşul e mic, cumplit de mic, într-o jumătate de oră îl traversez de la un capăt la altul. La fiecare pas răsar înaintea mea amintiri, multe, triste, melancolice. Oamenii mă privesc cumva miraţi. Şi înţeleg, e oraşul în care fiecare cunoaşte pe fiecare. Am plecat de prea mult timp, oamenii mă văd acum ca pe un intrus (şi, recunosc, asta îmi dă un sentiment plăcut, de parcă le-aş putea spune ‘ în sfârşit, nu mai sunt de-a voastră’!).
Într-un fel, aici, mersul lumii e acelaşi. Desigur, ritmul meu e altul însă regăsesc acelaşi aer, al oamenilor care caută, clipă de clipă, o oportunitate. De ceva nou, de ceva bun de bârfă, de ceva care să le ofere o schimbare sau, poate, o salvare, cum simţeam eu cândva. Ele, fetele, îi urmăresc pe Ei, tipii de la volanul maşinilor străine, în speranţa că-l vor întâlni aşa pe mare El al vieţii lor, şi va fi un băiat bazat, întrecându-se în fiţe, cel mai cel, ce mai. Ei, îi văd aşa cum erau şi în urmă cu mai mult de zece ani, scanându-le pe Ele, prinvindu-le din cap până-n picioare, pe sub ochelarii de soare, în căutare de-o posibilitate de distracţie şi, neapărat, de etalare a prestigiului ‘câştigat’ pe undeva prin ţări străine. Superficialitate. Aparenţe. Falsitate. Asta simt că respiră oraşul ăsta îmbuibat de oameni de la ţară cu aere de orăşeni cultivaţi, de tipe ( îmi pare rău, nu le pot spune femei) înfăşurate ostentativ în aur, cu năframă în cap şi tocuri de 12 cm, bărbaţi cu ghiul pe deget, haine de piele, pantaloni de costum şi încălţăminte sport, cu priviri slinoase şi neruşinate.

Mda, simt câteva priviri de-astea languroase suflându-mi în ceafă azi şi ignor un individ ce mă claxonează insistent într-o intersecţie… pentru mine, a trecut de mult vremea pentru astfel de ‘preocupări’ şi-mi văd nestingherită de drumul meu, zâmbind amar aici, făcând o poză mai încolo, privind uneori oamenii în ochi dar, cel mai ades, ignorând totul în jurul meu. Pe aici, prin locul din poza de mai sus, am trecut de mii de ori. În librăria aceea admiram cărţile, cel mai ades din vitrină doar, în barul-coşmelie, de lângă, am fost sărutată prima oară, la 16 ani, mai jos, cea verde, e Primăria oraşului, locul în care am semnat actul, Marele Act.

Azi oraşul freamătă de lume. Sunt mulţi ucrainieni aici şi în satele limitrofe şi e agitaţia dinaintea Anului lor Nou.
Am venit aici căutând un refugiu şi acum, pe străzile lui, simt nevoia, ca întotdeauna, să fug de aici. Simt că străzile lui mă strâng, că trecutul mă trage înspre el, simt că oamenii îmi sunt ostili.
Nu iubesc oraşul ăsta şi, probabil, şi el îmi răspunde cu aceeaşi ostilitate. Dar nu îl pot ierta. Ştiu că asta e problema. Nu pot trece peste tot ce m-a făcut nefericită aici, nu-i pot ierta adolescenţa pe care am avut-o. Nu-i pot ierta pe oameni pentru ipocrizia cu care m-au tratat, pentru toate sentimentele de inferioritate de care am suferit aici. Şi ştiu că n-ar trebui să generalizez, şi n-ar trebui să îmi extind frustrările şi amărăciunile asupra tuturor, asupra întregului oraş dar nu mă pot împiedica să o fac.
Aşa că, mă plimb azi tăcută pe străzile lui şi am în minte un singur gând. Oraş – închisoare (mda, Memorialul Durerii există deloc întâmplător aici) lanţurile tale-s inutile în ceea ce mă priveşte, vin dar pot pleca când vreau. Cu toate astea, de ce simt că, de fapt, cea înfrântă sunt tot eu?