Promisiuni?

Azi am implinit 31 de ani.
N-o să vorbesc despre cum a fost ziua asta sau despre cum speram să fie.
A trecut. Şi e mai bine aşa.
Nu îmi plac promisiunile.
Cum nu îmi plac nici surprizele.
Promisiunile, cred că mă tem de ele. De iluzia din ele. De certitudinea pe care o ai în momentul în care promiţi ceva, certitudine care se transformă într-o vorbă goală în momentul în care nu poţi duce la îndeplinire acea promisiune. Încerc să nu promit şi vreau să nu mi se promită. Mai bine mai puţine vorbe, mai puţine asigurări şi mai multe fapte.
Surprizele, chiar bine intenţionate, nu-şi împlinesc întotdeauna rostul. Uneori, nu reuşesc decât contrariul, să producă o stare altfel decât de bine. Îmi place să fac surprize oamenilor dragi dar mi-e mereu teamă să nu se transforme în altceva, aşa cum, desigur, mi s-a întâmplat, nu o dată.
Dar mi-ar plăcea azi să pot să fac nişte promisiuni. Să îmi fac mie nişte promisiuni. Şi să nu fie doar vorbe goale, cum s-a dovedit de-atâtea ori.
Să îmi promit că o să schimb ceva. Că o să renunţ la gândurile şi dorinţele care mă ţin captivă într-o lume tristă, că o să am destulă voinţă încât să mă rup eu singură de ceea ce mă doare şi o să merg mai departe. Că o să înţeleg că eu sunt cea care trebuie să accepte. Să accepte că mai sunt şi alte drumuri de parcurs. Şi ştiu că sunt. Şi chiar mi le doresc. Şi vreau să le trăiesc. Aş vrea doar ca acest ˝vreau˝ să fie mai puternic. Să aibă mai multă forţă. Într-atât încât să pot să ies din hăul ăsta.
Mi se spune că e vorba de voinţă. Se găseşte pe undeva de cumpărat? Aş vrea şi eu o doză, una mare. Chiar aş vrea.