Ciocolata cu gust de păcat

Ana, de la Questioare, scria despre dulciurile preferate. Inevitabil, gândurile mele au zburat atunci într-o direcţie anume. Unde dai şi unde crapă, ceva de genul ăsta…
M-am tot gândit, o vreme, la bunătăţile de care îmi aduc aminte şi efortul, surprinzător, e mult mai mare decât aş fi crezut. Ai zice că orice om îşi aduce aminte ce anume prefera, în materie de dulciuri, când era mic, că doar astea sunt lucrurile care plac unui copil. Păi, se pare că la mine e mai greu. Ori n-or fi fost dulciuri în lumea în care am crescut eu?
Fără efort îmi aduc aminte doar de portocalele pe care le primeam de sărbători, iarna, erau în pachetele venite de la locurile de muncă ale părinţilor. Apoi, îmi amintesc de pachetele de biscuiţi, simpli, grosuţi şi cam tari, 8 bucăţi într-un pachet, pachete mereu înjumătăţite pe care le duceam cu mine la şcoală, de sifonul şi sucul de la TEC, de nuga dulce şi extrem de lipicioasă. Îmi aduc aminte de gogoşi, de minciunele, de grişul cu lapte sau laptele de pasăre pe care le făcea maică-mea. Şi îmi amintesc, inevitabil, ori de câte ori mă surprind împărţind în porţii diversele dulciuri cumpărate sau punându-le bine, să fie vreme mai multă, de nopţile în care mă furişam în bucătărie şi, pe întuneric, mâncam zahăr cu lingura, ceea ce, clar, nu aveam voie pentru că zahărul era primit pe raţie, insuficientă întotdeauna. Era o adevărată aventură să intru în bucătărie fără să fac nici un zgomot la ore mici când totul era cufundat în linişte.
Dar, clar, ce îmi amintesc cel mai bine, e ciocolata de casă. Delicioasa ciocolată de casă pe care o furam de la un magazin din oraş. Ei, dragilor, e prima oară (spovedania nu se pune, nu?) când mărturisesc ceea ce am purtat ani de zile – în adolescenţă, că apoi mi-a trecut – ca un stigmat.
Era în anii 90’, eram în şcoala generală. Sincer, nu îmi aduc aminte când s-a întâmplat prima oară dar, având în vedere faptul că devenise un obicei, nici nu mai contează. Deşi trist şi cumva tragic, râd privind în urmă. Gândiţi-vă… furam, mâncam şi după aceea, cuprinsă de spaime şi remuşcări, mă spovedeam la un preot, apoi o luam de la capăt (din clasa a şaptea şi până undeva prin liceu am fost cuprinsă de o fervoare religioasă şi credeam cu toată inocenţa vârstei în păcat, iertare şi păreri de rău). Nu e absolut hilar, tragi comic?
Era un magazin din centrul oraşului, nu foarte aproape de casă, cu autoservire. Supravegherea se făcea prin nişte oglinzi mari, aşezate strategic în sala mare a alimentarei. Purtam un larg hanorac bordo care avea ambele buzunare găurite (de reţinut faptul că prima dată s-au găurit buzunarele şi pe urmă mi-am găsit strategie de acţiune, şi nu invers!) şi dacă puneam ceva în buzunare lucrul acela nu cădea pe jos ci în căptuşeala înterioară a hainei. Aşa că, mă învârteam binişor prin rafturi, salivând la raionul de dulciuri şi, când prindeam momentul, îmi îndesam în buzunar o ciocolată, maxim două. Ciocolata de casă era micuţă, se potrivea perfect în ascunzătoarea mea. Îmi scuturam uşor haina şi prada aluneca spre spate, în siguranţă.  Mă mai învârteam un pic pe acolo şi ieşeam binişor pe sub privirile suspicioase ale vânzătoarelor. Dacă le-ar fi dat prin cap să mă verifice, m-ar fi pus să scot toate din buzunare şi era ok, n-aveam nimic acolo. Dar, deşi ardeam toată de spaimă şi de emoţie de fiecare dată şi, după părerea mea, aveam un comportament mai mult decât suspect, nu îmi amintesc să mă fi oprit cineva vreodată. Cumplit de timidă, aş fi fugit mâncând pământul şi nu m-aş fi întors în veci acolo.  
Pe stradă mâncam grăbită şi pe furiş ciocolata. Nu mergeam niciodată cu ea acasă. Dacă ar fi aflat ai mei ce făceam, n-ar fi fost bine. (imaginaţi-vă ce mi-ar fi făcut mama, cea care, atunci când i-am luat 100 lei din poşetă, prin clasa a treia sau a patra, m-a pedepsit urât şi, în plus, m-a pus să spun în faţa clasei ce-am făcut (oare ce treabă aveau străinii cu rufele din familie?) şi să scriu, pe spatele tabloului de clasa I cu mine, ” azi am furat din geanta mamei 100 de lei şi îmi pare rău„, aşa, ca să rămână veşnică dovadă). În plus, eram întotdeauna singură când acţionam, altfel m-aş fi simţit cumplit de vinovată şi, clar, aveam de apărat o aparenţă de copil bun, care nu face probleme. Şi nici nu făceam.
De ce furam? E simplu. Pentru că îmi lipseau foarte tare nişte lucruri. Dulciurile, în mod special. Era, probabil, o nevoie fizică şi psihică de anumite lucruri – în mod special ciocolată – şi ceea ce reuşeau ai mei să îmi dea nu acopereau aceste nevoi. Îmi era ruşine, mă simţeam ca un ultim om (copil) – desigur, şi asta a contribuit mult la ne- încrederea în sine dezvoltată. Ştiţi ce spaimă era în mine? Îmi ziceam mereu că ceea ce fac mă transformă într-un om josnic, că, e clar, am în mine gene de hoţ şi că e ceva ce o să mă tragă mereu în jos. Astea erau gânduri în capul meu de copil care ştia că individul care participase la procreerea mea era un escroc ce înfunda puşcărie după puşcărie şi, deşi nu-l cunoscusem (am crescut cu tată vitreg) ştiam detaliile astea. Desigur, îmi ziceam mâncând pe furiş, cu cine aş putea semăna?
Voi, vă amintiţi de vreun astfel de episod, mai puţin lăudabil?  Şi, în altă ordine de idei, care sunt bunătăţile de care vă aduceţi aminte şi vă e dor?