Shining

… de Stephen King.
Nu, clar, nu e genul meu de carte. Și totuși, o citesc cu o înfrigurare care mă scoate și pe mine din sărite. Nu sunt absolut deloc fan literatură horror. Nu îmi plac nici filmele de acest gen. Cartea am primit-o cadou cu ceva vreme în urmă. Da, de la o persoană care nu mă cunoaște. Câteva luni a zăcut în sertarul biroului. Nu-mi zicea nimic, nu mă atrăgea cu nimic. Apoi, într-o seară, de curând, am răsfoit-o un pic. Și mi-au rămas privirile ațintite pe o frază. „Își iubește mama dar e fiul tatălui său.” Și n-am mai putut să o las din mână (de ce au avut cuvintele astea așa mare impact asupra mea voi scrie altădată). Așa că, citesc o carte care nu îmi place. Mă înspăimântă, mă face să tremur noaptea și să am vise cumplit de aiurea, îmi provoacă imaginația care o ia, desigur, la goană pe câmpuri însângerate. Și alte chestii de astea, destul de… neplăcute. Și totuși, o citesc.
De ce? Pentru că are ceva care mă atrage cumplit. Băiețelul acela din carte… drama familiei lui… modul în care el e afectat de relația fluctuantă dintre părinți, lupta pentru echilibru și, mai presus de toate, ceea ce mă face să citesc cartea asta e legătura – cumplit, în cazul ăsta – de adâncă a copilului cu tatăl său. N-am putut, pur și simplu n-am putut să ignor asta și să nu recunosc ceva ce mi-e extrem de familiar.
Cartea, după mine, nu e ceea ce – poate ați văzut mulți filmul, ecranizarea cu Jack Nicholson, eu nu am văzut-o și nici nu am de gând – se spune. O poveste de groază a unui hotel bântuit, despre un omul rău care trebuie exterminat și cei buni care trebuie salvați, despre un băiețel care „strălucește”, despre cum învinge, clar, binele. Nu. Pentru mine, cartea asta e despre viață. Despre oameni. Despre oameni cu probleme, despre frustrări și răbufniri, despre dorințe refulate și lupte cumplite cu sinele. Despre modul în care suntem, fiecare dintre noi, afectați de toate cele pe care le trăim, despre modul în care își pune amprenta asupra noastră copilăria și traumatismele ei. E despre control, autocontrol și despre pierderea rațiunii. Ceea ce tuturor ni se întâmplă, la un moment dat, într-o mai mare sau mai mică măsură. Despre limita între luciditate și afundarea într-o lume în care cei care conduc sunt demonii interiori ai omului.
Nu știu dacă interesant e un cuvânt potrivit pentru această carte. Nu știu nici dacă e o carte care merită citită. Ce știu cu certitudine e că mie îmi scotocește destul de dur prin ungherele minții obligându-mă să privesc lucrurile din mai multe puncte de vedere și, neapărat, să le analizez. Și simt nevoia să înțeleg. Cum funcționează mintea umană. Care e, clar, și de data asta, dirijată de sentimente.
Știți de carte? Ați văzut filmul, a atins vreo coardă sensibilă, a trezit vreun monstru la viață?