Aventuri de dincolo de timp…

Timpul. Mereu alergăm pentru a câștiga timp. Pentru una, pentru alta. Și, absolut orice am face, timpul tot ni se pare scurt, tot îl simțim cum ni se scurge indiferent printre degete. Și tot simțim că pierdem.
Însă uneori, fără voia noastră, suntem azvârliți într-o lume în care timpul capătă cu totul alte nuanțe și, chiar dacă nu stă pe loc, cu siguranță e măsurat altfel, în funcție de niște lucruri care devin prioritare fără drept de apel.
Deci, da, sunt în locul în care nu ai nimic de făcut și totuși, nici timp de nimic nu e. Suntem cazați, puștiul și cu mine, la etajul unsprezece al marelui hotel, spitalul municipal, secția pediatrie.
Puștiu’ a făcut pneumonie și, uite așa, ne-am ales cu un concediu forțat într-o lume de nedorit. Lumea care te obligă să privești lucrurile dintr-o altă perspectivă. Cea a sănătății.

E a patra zi. A trecut perioada critică, cu febră mare, puștiu’ merge spre bine, tratamentul, cum era și firesc, dă rezultate bune. Acum, că partea mai grea, în care puștiul avea nevoie de toată atenția, a trecut, mi-e din ce în ce mai greu să ignor tot ceea ce e în jur. O lume mult prea aglomerată (mda, uitasem cum e să împarți o cameră de aproximativ 3×3 cu încă două mămici și doi copii), mult prea colorată (ei, cum să ferești un băiețel dornic de joacă de o gloată nesfârșită de copii cu ten întunecat, haine murdare și muci pe post de hrană?), mult prea meschină (indignarea împotriva acestui lucru o exprimasem în postul despre mită). O lume căreia i te supui pentru că știi că e necesar și, din motivul acesta, anormalul devine, cumva, normal.
E o lume în care sentimentul de detenție e în cruntă concurență cu cel de timp pierdut. Cerul, priveliștea orașului și internetul sunt cele care mă ajută în ceea ce privește sentimentul de privare de libertate. Cât despre timp… timpul rupt de realitatea vieții de zi cu zi, încerc să fie un timp câștigat într-un alt mod. Timp petrecut cu puștiul. Și, privite așa, lucrurile nu mai par atât de rele.

Deci, ziceam că totul e în funcție de modul în care privești lucrurile… poza de mai sus e făcută în exact același loc, de pe același balcon al spitalului, la o zi distanță față de poza din postul privitor la perspective… dar e altfel, nu? Era acolo un soare care apunea…