Gând aiurea. 62.

„Oamenii depind unul de altul nu dintr-un simț viril de solidaritate în fața haosului spaimei – ci dintr-un vid interior. Fiecare se teme să rămână singur. Dacă se întâmplă să fie singuri, citesc sau dorm. De întrebat, nu se întreabă niciodată; se tem că vor găsi nebunia, în Dumnezeu sau în diavol, amândoi chipul spaimei omului care nu știe ce vrea. Întrebările din capul unghiului le evită toți. Unii dialectic, alții din prostie. Scopuri, țeluri, idealuri, plăceri; cu acestea își justifică actele. Dar toate aceastea sunt pretexte, vorbe fără miez, ascunzând un singur sentiment, vast și umilitor, pe care îl îndură toți oamenii și nimeni nu îl poate zdrobi: spaima de singurătate, spaima de întuneric. ” (Mircea Eliade, Lumina ce se stinge)
O fi mult, o fi puțin, la asta s-o fi rezumând totul? Și atunci, de ce atâta zbatere? „… poate rămâne cineva de-a pururi, sus, pe mal, cu cerul deasupra?”
Azi mă gândeam că e trist că ceea ce ne reprezintă e egoismul și cruzimea. Că ne-ar fi mult mai bine dacă le-am putea schimba pe dărnicie și bunătate. În gânduri, în fapte. Dar… îmi dau seama că lipsește ceva. Că nu-i de-ajuns să fii conștient, să poți vedea foarte clar lucrurile pentru a putea aplica practic ceva. Nu știu dacă e lipsa de voință, de motivație, dacă e vorba de-o incapacitate sau o slăbiciune… dar cred că e ceea ce ne caracterizează… ne afundăm ușor și ne înălțăm greu. Îmbrățișăm tristețea de parcă ne-ar fi cel mai loial și de ajutor aliat și ne e greu să ne lăsăm sufletele atinse de încredere și optimism. Da, o fi pentru că suntem doar oameni.
Dar de ce se pierde și sentimentul de umanitate din noi?