Un înțelept prematur, cu zece ani mai mic decât mine, îmi spune în seara asta că onoarea e cea mai importantă dintre virtuți, că e ceea ce trebuie să-l învăț, de mic, pe puști.
Dar, spuneți-mi voi, ce e onoarea? Si, bazându-ne pe faptul că mai există, ce valoare mai are onoarea?
Onoarea înseamnă să nu îți încalci cuvântul dat? Să-ți respecți promisiunile? Să fii moral, demn, cinstit? Dex-ul spune că onoarea înseamnă o demnitate morală care caracterizează conduita. Demnitatea asta morală… față de tine însuți, față de ceilalți?
Demult – tare demult – onoarea avea semnificații clare, exacte. Pentru soldați, era o îndatorire. Pentru fetele tinere, era o obligație. Pentru bărbați, pentru oameni, în general, onoarea era reperul cel mai important al caracterului onest, cinstit. Onoarea era baza, punctul de plecare.
Dar acum? Puștiul ăsta înțelept, fratele meu mai mic, îmi zice azi că onoarea înseamnă integritatea omului față de sine însuși. Integritate care se referă la gradul de asemănare dintre modul în care omul acționează într-un anumit context și modul în care ar fi acționat dacă factori externi nu l-ar fi înfluențat. Diferența dintre ceea ce dorești să fii și ceea ce trebuie/poți să fii. Un om de onoare e cel care reușește ca diferența asta să fie cât mai mică.
Onoarea… înseamnă rigiditate? Înseamnă încastrarea într-un set de valori care limitează și obligă la a nu face compromisuri? Onoarea, în zilele noastre, e dovadă de curaj?
Onoarea e cea care ne obligă să ne asumăm acțiunile, să ne recunoaștem greșelile și să suportăm consecințele? E cea care ne face să roșim de rușine, să plecăm capul a umilință, să lăsăm la o parte mândria și orgoliul? Din onoare alegem să facem ceea ce e drept de făcut chiar și atunci când e total opusul a ceea ce ne-am dori?
Onoare… trebuie, ca să poți să fii un om de onoare… să fii, în primul rând, un om împăcat cu tine însuți. Cred.
Și, în concluzie, ce pot eu să-l învăț pe puștiul ăsta care doarme fără grijă lângă mine? Ce-i esențial pentru el să știe?
0
Articol anterior
14 comments
Ca onoarea este depasita in tara in care traieste (cel putin acum).
Nu, nu prea pot să fiu de acord. În lumea în care trăiesc eu, cel puțin așa vreau să cred, încă contează anumite valori. Și asta voi încerca să îl învăț. Chiar dacă asta mă caracterizează drept un om depășit…
Un om cu onoare, zic eu, e cel care nu ar trece niciodata peste propriile principii, crezuri si idealuri. E omul care ar muri cu convingerile lui de gat. E acel om care a ajuns la sinceritatea absoluta cu el insusi si nu ii e teama sa recunoasca ceea ce este.
Ana, și crezi că mai sunt oameni de ăștia?
Tocmai comentam la tine, îmi place mult postul despre kg în plus… 🙂
percep onarea ca ceva pe scara valorilor putin mai sus decat respectul 🙂
un om de onoare ar fi cineva foarte respectabil nu ????
respectabil din punctul de vedere al societății, al oamenilor, sau din punctul de vedere al sinelui?
respectul incepe cu propria persoana 😉
respectul incepe cu propria persoana 😉 si dupa ii respecti pe cei de langa tine 😛
și, ce zici, e ușor? să te respecți pe tine, să te respecte ceilalți, etc? vine de la sine?
Onoarea in ziua de azi e un concept depasit, din ceea ce vad! Sincer, am inceput sa ma intreb daca mai exista si daca mai e bine sa ne invatam copiii sa fie oameni de onoare, in conditiile in care astfel de persoane au mai mereu de pierdut…
Da, eu cred, sunt convinsă chiar, că ceea ce trebuie să-l învăț pe puști e să fie un om corect într-o lume incorectă. Pentru că, și dacă va întâlni în drumul lui doar alți câțiva oameni la fel, tot va fi meritat. Pentru că, oricât de mult s-ar fi pierdut acum valorile, ele mai există pentru oameni, deși ei sunt în minoritate. Dar sunt, și asta contează…
O să aibă de pierdut? Poate. Dar o să câștige în fața conștiinței lui…
Dacă laşi pămîntul nelucrat, buruiana huzureşte. Dacă stîrpeşti buruiana dar nu pui sămînţă bună în loc, tot buruiană o să crească.
Ia aminte şi gîndeşte –
copilul cum va fi, cînd creşte:
Un om cinstit şi de onoare,
sau buruiană cu picioare?
Un om cinstit și de onoare chiar dacă lumea în care trăiești e total pe dos…
Ei da, ştii ce mi s-ar părea hazliu dacă n-ar fi atît de tragic? Faptul că nu luptă nimeni să legalizeze cinstea şi corectitudinea aşa cum luptă să legalizeze… homosexualitatea, spre exemplu. Şi problema cea mai mare în a descoperi alţi oameni cinstiţi ca tine, este că ei n-or să iasă niciodată anual la paradă ca să arate lumii cît sînt ei de „diferiţi”, ci îşi văd liniştiţi de ale lor, oftînd în tăcere, neştiuţi poate de nimeni decît de propria lor conştiinţă.
Comments are closed.