… n-am fi ca o carte deschisă pentru cei ce ne sunt prieteni, dacă nu i-am lăsa să ne vadă așa cum suntem, triști, bucuroși, amărâți, entuziaști, ce rost ar mai avea apropierea aceea? Dacă ne-am cenzura și-n fața lor bucuriile și tristețile n-ar însemna că, de fapt, ne înstrăinăm față de noi înșine?
Și totuși, ceea ce facem, e să purtăm măști. Atât de mult încât ajunge să se confunde, și-n noi, ceea ce suntem cu ceea ce ne străduim a arăta că suntem. Și uităm, și noi, și ei, cine și ce suntem. Oare poate fi și ceva bun din asta?
0
19 comments
Ne-nstrăinăm de noi, pe zi ce trece
În lumea ce de noi se-nstrăinează;
De nu vrei ca prietenii să-ţi plece,
Iubeşte-i, crede-i, iartă-i şi… visează.
Dar se poate și în altă ordine, nu? Și, eventual, să mai omitem câte o părticică…
Mulțumesc, dezertorule, sunt frumoase versurile!
Nu cred că putem omite ceva, cînd e vorba de prieteni. Dacă facem asta – s-a rupt aţa, a zburat raţa. 😉
Haios apelativ mi-ai găsit. Sună un pic a „deşert” englezit, poate unde în deşert şi deşertăciune îmi petrec clipele…
Dar fie cum vrei tu şi să-ţi fie de alin acele cîteva cuvinte. 🙂
De fapt… m-am referit doar la faptul că n-ai mai zis nimic pe aici, de mult.
Deșertăciune e totul, pentru toți…
Ştiam la ce te-ai referit, da’ am cotit-o şi eu cum mi-a zbîrnîit între neuroni, în momentu’ clipei. Licenţă
pateticăpoetică. 😛Versurile tale chiar îmi plac. și, vezi bine, nu doar mie. așa că…
Mulţumesc tuturor pentru aprecieri, da’ nu mă mai răzgîiaţi atît, dragilor, că-mi ies corniţe. 😛 Pînă la urmă… două rime-n trei cuvinte, le făcea şi Kunta Kinte. 😉
superbe versuri…
carte deschisa suntem oricum… pentru ca amicii (si nu doar ei) sesizeaza masca pusa de noi… si o dau ei la o parte… si fara sa ne anunte, ne privesc in adancul sufletului…
și e bine, zici?
uneori e bine… alteori, nu… dar… sigur, este inevitabil…
De multe ori suntem o carte deschisa doar cand sunt in extaz, plini de fericire nu cand suntem tristi. Tristea cu greu o impartim chiar si cu cei f.apropiati!
Fericirea cred că e mai greu de pus în cuvinte… sau, poate, nu are nevoie de cuvinte. Tristețile, însă… e oare bine să le ținem pentru noi?
Nu, nimic bun nu poate ieşi din asta…
Doar că ne dăm seama târziu…
Cateodata mastile sunt bune…
Să avem ce da jos, nu? 😛
Sincer să fiu, dacă-i vorba de-o „tanti”, atunci prefer să-şi dea jos textilele, de numa’. Masca poa’ s-o păstreze, c-apoi nu se ştie ce surprize găseşti pe dedesubtu-i. 😛
[…] un dacă, o întrebare grea, legată de […]