Avortul vs pierderea unei sarcini

În același timp, pe-un pat ginecologic de spital, două femei trăiesc o experiență – una alege, conștientă, să facă întrerupere de sarcină, cealaltă, fără putință de împotrivire, pierde sarcină care creștea în interiorul ei. Una omoară, cu bună știință, viața, alteia i se smulge sufletul.
Știu, e greu să vorbești despre astfel de lucruri când n-ai trecut printre ele, știu că tot ce-aș putea spune sau simți eu e mult sub realitatea pe care o simt femeile care trec prin astfel de experiențe însă sunt femeie, sunt mamă și… simt.
Mi-aduc aminte de-o zi din perioada de graviditate, la sfârșitul sarcinii, când piciul meu, leneș, n-a avut chef o zi întreagă să-mi dea de știre că e bine – adică nu l-am simțit mișcând deloc. E esențial, în ultimul trimestru, să simți copilul mișcând cât de des. Momentul în care am conștientizat faptul că nu-l simțisem mișcând de ore multe a fost ca un clic ce-a declanșat în mintea mea un adevărat infern. Încercam să mă calmez, să nu intru în panică, zicându-mi că e totul în regulă dar inima mi se zbătea înspăimântată la gândul că ceva ar putea să fie rău cu el, tremuram de groază imaginându-mi tot felul de scenarii sumbre. Desigur, când e o alertă reacțiile sunt mult exagerate însă știam bine că posibil e să se întâmpla orice… nu m-au liniștit nici ecografia făcută de urgență, nici asigurările doctorului că e totul bine, nici măcar sunetul bătăilor inimioarei lui pe aparatul Doppler… m-a liniștit doar el, piticul, când s-a sinchisit să-mi dea câteva șuturi, undeva târziu prin noapte.
Senzația pe care mi-o dă gândul c-aș putea – cândva, cumva – să-l pierd pe fiul meu e înspăimântătoare. Știu bine c-aș prefera, fără nici o urmă de ezitare, să mi se întâmple mie orice ar putea să-l rănească pe el. Și cred și știu că asta e normalitatea relației mamă – copil, părinte – copil. Știu că nu e nimic ieșit din comun, dimpotrivă, ar trebui să fie cel mai firesc lucru. Ar trebui – când, cum, și de ce se întâmplă să fie altfel, nu-mi pot explica. Nu pot înțelege și, cu atât mai puțin, nu pot accepta o realitate în care sunt – și știu că sunt – femei care sunt doar mașini de făcut copii, femei care rămân însărcinate și dau naștere unor pui de oameni pentru că sunt inconștiente, pentru că nu le pasă de urmări, pentru că… e așa de simplu de făcut copii. Și nu, nu vorbesc de femei cu o cultură subexistenţială, dimpotrivă…
Avortul e o opțiune pentru multe femei, știu – și da, condamn această alegere. Cât timp există atât de multe metode de prevenire a unei sarcini nedorite, atât pre cât și post moment ” însărcinator ” consider că avortul nu e scuzabil. Știu, se poate întâmpla ca, din inconștientă sau, poate, într-o situație neașteptată, într-un moment neprevăzut, s-apară o sarcină nedorită… și, cumva, să nu mai poți folosi nici măcar ” pastiluţa de a doua zi „. Am fost și eu acolo, de câteva ori, și știu cum e. Și-am tremurat zile întregi la gândul că acea posibilă sarcină mi-ar da toată viața peste cap, și m-am chinuit și m-am frământat întrebându-mă ce-aș face dacă… Şi mă imaginam pe patul acela ginecologic, cu picioarele larg desfăcute și suspendate pe sus, așteptând că un doctor să scoată din mine ceva ce nu s-a cerut acolo, ceva ce e consecință doar a faptelor mele… și nu doar un ceva insignifiant ci o viață. Un strop de celulă care urmează a deveni om. Un om cu suflet, cu dorințe, cu vise, un om. Mi se strângea inima de groază. Și știam că, oricât de nepotrivit ar fi fost momentul, oricât de grea ar fi fost situația ce trebuia astfel înfruntată n-aveam dreptul să smulg viața din mine. Pentru că nu mai era vorba numai de mine.
Deci da, sunt împotriva avortului voit, cel făcut din motive ca – nu e momentul potrivit, nu mai vreau copii, cum să cresc copilul singură, ce-o să zică lumea, tatăl nu-l vrea, sunt prea tânără/bătrână/săracă/, etc.
De cealaltă parte sunt femeile care-și doresc mult un copil și, cumva, cândva, în timpul celor nouă luni de sarcină, pierd copilul. În luna ianuarie o mămica cu sarcina trecută de termen, după o graviditate normală, cu un copil activ în burtică și cu atât de multe speranțe în suflet, s-a întors de la spital după o cezariană prin care i-au scos din ea copilul ce murise cu câteva zile în urmă, sufocat de cordonul ombilical înfășurat în jurul gâtului. Durerea pe care am simțit-o aflând această veste s-a regăsit în disperarea cu care mi-am strâns propriul copil la piept…
Ieri, pe blogul Prințesei Urbane am citit c-a pierdut sarcina care o făcea atât de fericită, o umplea de viață. O mâhnire cruntă mi-a apăsat sufletul și o răzvrătire și-a făcut – iar – loc în mine, urlând. Nu, nu pot să înțeleg de ce se întâmplă așa. De ce sunt femei care-și doresc copii, îi poartă în ele, îi simt mișcându-se, își fac vise, iluzii – și-ajung toate să se transforme într-un coșmar din care, deși te trezești – ca viaţa îți cere să trăiești, nu doar să exiști – te va urmări toată viaţa? De ce, în același timp, sunt femei care, singure, din proprie voinţă, cu mintea limpede, aleg să ucidă viaţa care şi-a făcut culcuș în ele?
Unde-i dreptatea, unde? Că se întâmplă toate cu un rost, ei na! Să-l ia naiba de rost. Nu așa ar trebui funcționeze lucrurile. N-ar trebui să fie semn de egalitate între normalitate şi resemnare, acceptare. N-ar trebui.