Despre eforturi și dureri crunte…

Poate că nu e timpul, momentul potrivit dar aș vrea să vorbesc azi despre dureri. Fizice, sufletești, dureri. Despre senzații de sfârșit de lume, despre limite și gânduri aiurea.
Se spune că nu ni se dă mai mult decât putem duce. Că limitele sunt făcute pentru a fi depășite, că suntem capabili de mult mai multe decât credem noi înșine.
Și da, sunt de acord. Dar, în același timp, cred că trebuie să fii conștient de tine însuți, să recunoști când e cazul să spui „nu mai pot”, să te oprești când trebuie și să accepți că oamenii sunt diferiți și nu pot toți să facă și să simtă lucrurile în același fel. Cu aceeași intensitate, cu același entuziasm.
Mă întreb de multe ori unde-mi sunt limitele. Mă pun la încercare dar mi-e greu să le conștientizez, totuși. De câte ori cred că nu mai pot, mai fac un pas și, cu sentimentul că e ultimul, merg mai departe. Și continui. Nu știu până când.
Zilele astea mi-au trecut prin fața ochilor minții multe situații prin care m-a pus viața la încercare. Epuizată fizic fiind m-am gândit la durerile profunde ale vieții mele și deși sunt multe, știu clar că nu sunt cele mai mari posibile. Și totuși, până acum, alea sunt limitele mele.
Fără îndoială, cel mai greu din punct de vedere fizic, ca limită de durere suportată, a fost momentul nașterii puștiului. Acolo a fost durerea cea mai cruntă pe care am simțit-o, la modul fizic, vreodată. Da, așa cum n-am crezut că e posibil, cum n-am crezut că pot eu să suport. Dar am făcut-o pentru că n-a fost altă cale, nu de altceva.
Apoi, m-am gândit la cel mai crunt efort psihic pe care l-am făcut până acum. Și m-am oprit la salturile cu parașuta. Atunci, acolo, în ușa deschisă a avionului cred că mi-am trăit, din punct de vedere psihic, limita. Frica aceea care mi-a paralizat, la propriu, picioarele, cred că a fost cea mai adâncă pe care am simțit-o vreodată.
Ca și efort fizic susținut, tura asta în munții Rodnei m-a pus greu la încercare. A fost cumplit de greu pentru mine și oboseala, epuizarea și febra musculară pe care le simt acum mi-s dovezi clare. Au fost momente în care mi-am zis că nu-i locul meu acolo, că nu mai vreau să fac nici un pas și totuși am mers înainte. Pentru că nu aveam altă variantă.
Durerile sufletului… acolo cred că sunt expertă. Dar, ciudat, deși cu astea m-am confruntat și mă confrunt cel mai mult, deși am simțit de mii de ori că sunt la capătul drumului, știu că nu mi-am atins limita. Fiecare zi îmi demonstrează lucrul ăsta, că poate fi mai rău și că eu merg mai departe. În cazul ăsta, chiar nu înțeleg de ce.
Că ne sunt drumurile presărate cu dureri, parcă am înțeles, cumva. Că suntem obligați să ne adunăm, să culegem bucățele și să facem față circului numit viață, accept, că n-am ce face. Dar tot nu știu încotro trebuie să îmi îndrept privirea când simt că nu mai pot și nici ce să-i spun sufletului ca să nu mai simtă că moare dar nici asta nu poate face pentru că trebuie să o ia de la capăt?!
Voi… care au fost cele mai mari dureri cărora le-ați făcut față? Durerile v-am fost momente care v-au demonstrat că sunteți puternici pentru că ați putut să le faceți față sau v-au fost, ca și mie, momente care v-au îngenunchiat tocmai pentru că n-au putut să treacă fără să doară atât de rău?