Prin munții Rodnei…

În urmă cu o săptămână, cu un rucsac greu încovoindu-mi umerii, urcam poteca serpuindă din munții Rodnei. Și mă întrebam, la început de drum, ce caut eu acolo.
Pornisem de dimineață, încărcați într-un microbus, cu multe emoții și multă nerăbdare, spre Borșa, locul unde urma să batem la ușa muntelui. Și ne doream ca acesta să ne aștepte cu brațele deschise, să ne înconjoare cu frumos și să ne umple suflete de trăire. Și să fie totul doar o bucurie și-o relaxare.
Așa a și fost și încă mult mai mult. Un prea mult din toate. O oboseală cruntă bătându-se la scor strâns cu sentimentele copleșitoare avute în fața priveliștilor pe care muntele ni le-a oferit. Așa, ca o răsplată pentru efortul depus.

Din depărtare, muntele părea doar o imagine de tablou. Ajunși la poalele lui, impunător, ne aștepta cu flori dar parcă ne spunea că, pentru a ne bucura de ceea ce el ne oferă, va trebui să-i plătim tribut. Și cum altfel decât obligându-ne să ne depășim limitele efortului fizic?

Mă întrebam, chiar la început, după vreo oră de urcare continuă, dacă e locul meu acolo?! Mă simțeam deja foarte obosită și mi-era teamă că e un efort prea mare pentru mine. Gândul că aș putea să nu fac față mă chinuia. Și tăceam. Urcam în tăcere, într-un ritm lent, punându-mi mii de întrebări, zbătându-se în mine temeri și nesiguranțe și tot felul de gânduri aiurea.
Cumva, nu știu cum și când, la un moment dat, am simțit că picioarele fac pașii un pic mai ușor. Corpul se acomodase ritmului, acceptase, probabil, efortul la care era supus și își găsise un alt echilibru. De-acolo încolo am putut să privesc și în jur, să nu mă mai gândesc doar la cât mai e de urcat din cele cinci ore de traseu greu, pe cărări pietruite, în plin soare de amiază. Satele maramureșene, văzute de sus, încadrate toate de munți, ofereau un spectacol superb. Am iubit mereu înălțimile și n-am putut, pe-acolo, să nu mă minunez la fiecare curbă care-mi deschidea înainte o priveliște frumoasă. Spuneau cei cu care urcam că mă bucur ca un copil. Așa o fi fost, cert e faptul că ultima parte a urcării începusem deja să simt o satisfacție a faptului că sunt acolo, că, cu fiecare pas nou făcut, depășesc o limită, trec peste oboseală și sunt mai aproape de țintă.
Aproape sus am făcut cunoștință cu jnepenișul des și întortocheat, am întâlnit niște bicicliști care m-au lăsat să dau câteva pedale și mi-am dat seama, că, ciudat, teama de șerpi trecuse pe un plan secund. Efortul fizic care-mi stăpânea toate simțurile nu mai lăsase loc de altceva.

Unul dintre locurile cele mai frumoase din drumeția mea a fost acea ultimă curbă, de pe ultima pantă. Acolo e un prim loc în care simți că tot efortul depus a avut rost pentru că priveliștea care te așteaptă după ea e ceva ce nu poate fi descris în cuvinte. Căldarea Iezer, în toată splendoarea ei, parcă îți spune – uite, vezi, a meritat tot chinul doar ca să ajungi aici, pentru clipa asta. Și așa am simțit și eu. Chiar am avut senzația că oboseala mi se scurge din trup și, în schimb, mă invadează o stare de bine incredibilă. Priveam în jur și mă simțeam copleșită. Era un prea frumos care mi se oferea, cu totul.

Ne-am petrecut seara și noaptea acolo. Cu acorduri de chitară, cântece de dor și câteva păhărele de afinată, cu oameni frumoși aproape (cărora le mulțumesc mult pentru toată răbdarea, pentru înțelegerea și sprijinul pe care mi l-au oferit, mie, o începătoare în ale muntelui!), cu Lacul Iezer în care vf. Pietrosul se oglindea maiestuos, în apropiere, seara mea pe munte a fost una extrem de frumoasă. Noaptea ce-a urmat a avut și ea un farmec aparte. Întinsă pe o piatră, cu aerul rece al nopții strecurându-mi-se prin haine, mi-am umplut sufletul cu spectacolul oferit de cerul plin de stele. Nu mi-au fost niciodată stelele așa aproape, nu le-am văzut niciodată așa de mari, de multe. Da, adevărul e că în noaptea aceea am fost cel mai aproape de cer. (urcând pe picioarele mele, zborurile cu avionul nu se pun!). Și a fost o noapte plină de strălucire.
Am dormit puțin și prost, resimțind puternic oboseala, iar dimineața am pornit spre culmi, având ca țintă vf. Pietrosul. Am plecat din Căldare, de la altitudinea de 1825 m spre vârf, la 2303 m. Urcarea aceea mi s-a părut grea, pe cărăruța îngustă, în serpentine și picioarele-mi făceau cu greu față. Dar sus, în Șa, după aproape două ore de urcare, mi-am primit răsplata, clar. Acolo, în locul cel mai înalt al Carpaților Orientali, cu o lume întreagă la picioare, nimic nu mai conta. Decât faptul că am ajuns acolo.

Coborârea, până la locul în care ne aștepta mașina, a fost, cred, lucrul cel mai greu pe care l-am făcut vreodată. Mă durea fiecare părticică din corp iar picioarele, tălpile, parcă călcau pe ace. Mă tot întrebam unde mi-e limita, cum ar trebui să îmi dau seama că nu mai pot și tot făceam câte un pas. Stând de vorbă cu cei ce-mi erau pe-aproape, timpul trecea mai ușor, ne făceam că uităm de efort. Dar toate orele acelea de coborâre au însemnat pentru mine mai mult decât credeam eu că sunt în stare. Și acum, privind în urmă, îmi aduc aminte de halul în care mă dureau degetele de la picioare și mă înfior. Oboseala pe care o resimt deși a trecut o săptămână mi-e dovadă a intensității efortului. Dar, în același timp, știu că aș lua-o de la capăt. Și în asta simt că constă marea mea realizare.
(trebuia să vă avertizez că e cel mai lung post scris de mine, da? :P)