Viață dincolo de online…

… asta a însemnat pentru mine weekendul care a trecut. Și chiar n-a fost dureros deloc, dimpotrivă.
Pentru Puști, zilele ce-au trecut au însemnat o aventură deosebită.
Cândva, în primăvară, într-o dimineață, în drum spre grădiniță, Puștiu mă întrebase – mami, noi când o să campăm? Am rămas surprinsă atunci, nu știam de unde cunoaște termenul, l-am întrebat ce înseamnă să campăm și el mi-a zis – păi, mami, punem cortul, facem foc și dansăm și cântăm în jurul focului... Ok, i-am zis, o să facem acest lucru vara, când o să fie cald. Și a venit vremea.

În grup organizat, cu cei de la Asociația Opaițul Rodnei, cu care am fost anul trecut în munții Rodnei și apoi în Țibleș, am pornit sâmbătă dimineața spre o locație relativ apropiată de Baia Mare, Vălenii Șomcutei, loc de campare și de expediții speologice la Peștera Valea Rea, din apropiere. Sâmbătă dimineața, înainte de ora șapte, Puștiul și cu mine eram printre puținii rătăciți pe străzile Băii Mari, pornind cu entuziasm spre locul de întâlnire, cu rucsacii în spate – al meu cât pentru doi, al lui cât pentru o jumătate de om, totuși, destul de greu cât să ajung să-l car tot eu, de la un moment dat încolo…
Pentru Puști zilele acestea două petrecute în tabără au fost o adevărată aventură… prima expediție de acest gen.
A fost entuziasmat la început de drum…

S-a speriat când am împărțit cărarea cu turma de cornute…

I-a plăcut să ajute la instalarea corturilor…

A făcut și excerciții de echilibristică (sau de pozat în statuie, cum zice el)…

A fost de mare ajutor la strânsul lemnelor pentru foc…

Cam atâtea…

S-a pregătit de prima experiență speologică…

A trecut peste obstacole, a urcat o vale abruptă…

A intrat pentru prima oară într-o peșteră…

Prima noapte într-un cort, un somn buștean…

Un mic dejun perfect, ceai din plante proaspăt culese, îndulcit cu miere…

S-a bucurat să facă parte dintr-o echipă tare frumoasă, să ia parte la jocuri și activități…

Printre activități, și-a strecurat și timp pentru jucăriile aduse în gentuță…

Frânt de oboseală, a plecat spre casă, lăsând în urmă, așa cum a învățat, doar urmele pașilor lui, luând cu el amintiri frumoase, ale unei aventuri pe cinste.

M-a surprins deschiderea și implicarea lui, entuziasmul și dorința de-a lua parte la toate activitățile, vroia să ajute peste tot, să simtă că e util, să arate că el e mare, că el poate, că nu-i e frică, că e curajos. A cărat lemne, a ajutat la pregătiri, a urcat o vale abruptă care-mi dădea și mie emoții, a intrat într-o peșteră întunecată (desigur, cum altfel?!) și a primit toate cu mirare și entuziasm. A fost sociabil și prietenos – sau cicălitor?!, s-a pierdut printre copii și adulți, nu a stat pe margine. Mi-a plăcut de el… și el mă tot întreba – mami, ești mândră de mine, ești mulțumită? Aș fi fost, oricum, doar pentru că e.
Pentru mine a fost timp frumos petrecut cu Marc și un grup de oameni care merită toată aprecierea, a fost relaxare, distanțare de zgomotul vieții la oraș, a fost liniște, a fost natură și a fost o experiență nouă… experiența intrării sub pământ. Pentru un spirit îndrăgostit de cer, de zbor, intrarea sub pământ a însemnat un sentiment de constrângere, de presiune, de întindere – inutilă – a unor limite personale. Nu, n-am să devin speolog atunci când voi fi mare, știu și recunosc, lumea de sub pământ nu e pentru mine. E drept, regret un singur lucru… faptul că, dacă tot am fost acolo, dacă tot am parcurs acei vreo 15, 20 de metri în interiorul peșterii, nu am avut parte de un moment în care, pur și simplu, să închid ochii și să simt… tăcerea cea mai adâncă, întunericul cel mai profund, senzație care poate fi trăită doar într-o peșteră. Dar nu am putut. Mi-era mintea în alertă, mi-era corpul crispat, mi-era sufletul ca într-o menghină și simțeam că pământul mă strânge, pur și simplu… și mâna mea o strângea puternic pe cea a Puștiului știind că, deși verbal îl încurajez să înainteze, el simte, de fapt, starea mea. Nu știu, poate că o peșteră înaltă, largă, nu mi-ar da aceeași senzație, poate că spațiul îngust a fost de vină dar am sentimentul că… nu-i nimic sub pământ care să mă atragă. Nu, nu pot, voluntar, să dau lumina pe întuneric, și deschiderea naturii înconjurătoare, pe încorsetare spațială.
Cu atât mai mult, jos pălăria în fața acelora care pot și își doresc o astfel de lume. Minerii sunt, clar, o categorie aparte de oameni. Oameni curajoși. Speologii, ei sunt mânați de pasiune, de plăcerea de-a descoperii ceea ce miezul pământului are de oferit.
Au fost două zile frumoase, cu oameni frumoși. Și mai vrem, e clar.