Lecții dure

Mi-a rămas în minte, descoperit zilele astea într-o carte, poemul acesta, Stronger Lessons, a lui Walt Whitman, autor a cărui realism mi-a plăcut de când l-am descoperit, cu ceva ani în urmă:
” Ai învățat lecțiile doar de la cei care te-au admirat, și erau
blânzi cu tine, sprijinindu-te?
N-ai învățat marile lecții de la cei care te-au respins,
încordându-se împotriva ta? Ori cei care te tratează cu dispreț,
ori își dispută drumul vieții cu tine? ”
Deși ne e greu – mie știu că îmi e greu – să primim critici e adevărat și faptul că acestea sunt calea spre dezvoltare, că scânteile constructive se produc în noi atunci când suntem criticați, când nu ne e drumul lin, fără complicații, fără nici o zgâlțâială.
Problemele și nu starea de bine, de relaxare, de împăcare, sunt cele care ne obligă să căutăm căi mai bune, alternative. Da, pe de o parte, nu e bine să fii un om veșnic nemulțumit, pe de altă parte, doar nemulțumirile te poartă pe drumuri ce-ți pot deschide căi noi, nebănuite, nemulțumirile sunt impulsul necesar pentru dezvoltare, pentru mai mult.
Ne e greu să acceptăm perspective contrare propriilor noastre puncte de vedere, mai ales când suntem convinși că noi știm, că noi facem lucrurile bine, că noi putem, etc. E greu să recunoști că ai nevoie de ajutor, că nu te descurci sau că greșești. Pentru că asta ne face să părem slabi în fața altora și ne dă un sentiment de vulnerabilitate pe care nu mai putem să îl controlăm. Ne sperie ceea ce nu putem controla.
Poate că nu ne dorim un veșnic ecou aprobator pentru toate acțiunile noastre dar avem nevoie, alături de criticile care ne ajută să ne schimbăm ceva în bine, și de aprecieri, cel puțin în aceeași măsură. Nu știu cât de mult înclină balanța în partea reprezentată de necesitatea ca cei din jur să aprecieze ceea ce facem și cât înclină în cealaltă parte, a autosuficienței, a încrederii în sine care decide singură că suntem pe drumul cel bun dar, la mine, acum, clar înclină înspre nevoia de apreciere dinafară și, desigur, nu sunt mulțumită de aspectul ăsta dar acum așa stau lucrurile și trebuie să o recunosc. Așa cum laudele și aprecierile îmi dau avânt puternic, tot așa criticile mi-l doboară. Și nu mi-e întotdeauna ușor să mă folosesc de ele pentru a crește, de multe ori doar mă aruncă într-un ungher al nesiguranței și al temerilor.
„Fără contrarii nu există progres„, zice William Blake și știu că așa e dar… parcă uneori ar fi bine ca lecțiile să nu fie chiar așa de dure. Sau, să nu trebuiască să trecem chiar prin foc și sabie pentru a înțelege ceva, pentru a primi impulsul de-a schimba ceva…
De ce ne e așa de teamă să greșim și, implicit, să fim criticați? De ce cerem mereu, chiar și inconștient, aprobarea celorlalți? E pentru că nu avem percepții precise despre viață, despre drumul nostru în viață?