Între vis şi realitate

În patul mare, singură, dormeam, şi-am simţit deodată un corp străin, cald, lângă umărul meu drept. M-am întrebat, somnoroasă, în întuneric, cum o fi ajuns un şoarece în apartamentul de la etajul şapte, cum o fi ajuns în pat. În mâna stângă aveam o pilă de unghii, mintea-mi zicea să mă folosesc de ea pentru a-l îndepărta. Dar ceea ce era lipit de umărul meu părea mai mare, întunecat şi mă gândeam că o fi un şobolan. Stăteam nemişcată, gândurile îmi zburau fulgerător, multe, prin minte iar mâna stângă refuza să se deplaseze, stătea strânsă la piept, cu pila de unghii în pumnul încleştat. Creatura lipită de mine a început să se mişte şi am înţeles că e un şarpe masiv care aluneca, încet, greoi, de-a lungul braţului meu drept.
Mă simţeam paralizată de frică şi mintea-mi urla frenetic că trebuie să îmi folosesc mâna stângă pentru a mă apăra dar aceasta, ca şi întregul corp, se simţea incapabilă să facă vreo mişcare. Aveam senzaţia că mi-e mintea prinsă-ntr-o capcană şi oroarea punea stăpânire pe mine. Ghiceam, cu corpul paralizat şi mintea limpede, intenţia şarpelui şi înţepătura resimţită pe dosul palmei drepte nu m-a luat prin surprindere. Un ciudat sentiment de resemnare punea stăpânire pe mine şi frica care mă paraliza era înlocuită cu un gând eliberator de capitulare. Gata, asta e, îmi ziceam. Era ca şi cum ştiam că nu mai e nimic de făcut şi acceptam.
Târziu în noapte, cu simţurile răvăşite, am făcut, câteva clipe, greu diferenţa între vis şi realitate. Îi spuneam corpului să facă o mişcare şi el refuza categoric, mintea-mi spunea că a fost doar un vis, unul cumplit de real, dar senzaţia de teamă persista în jurul meu şi aveam senzaţia că, dacă-mi întorc puţin capul, acolo, lipit de umărul meu drept o să fie creatura ce mi-a vârât frica în fiecare celulă a corpului. Toată noaptea am avut, apoi, sentimentul că sunt învăluită într-un pericol căruia nu-i pot face faţă. Şi încă şi azi, visul ăsta urât de azi noapte, m-a făcut să simt fiori pe şira spinării şi să mă întreb cum aş reacţiona într-o astfel de situaţie, reală fiind.
Nu mă simt o curajoasă, dimpotrivă, sunt mai degrabă, un iepure fricos care se sperie şi de umbra lui. Slăbiciunile astea, vulnerabilităţile în faţa necunoscutului, teama de tot ceea ce nu putem controla… ştiu că sunt lucruri normale. Şi le facem faţă cum putem. Nu ştiu ce înseamnă visele şi nu cred în premoniţii şi alte de-astea. Dar tot îmi lasă, întâmplările de genul ăsta, un gust amar de teamă amestecată cu nesiguranţă.
Voi, aveţi momente de astea când un vis pare mai realitate decât realitatea însăşi?