Credeţi că e preferabil să îi spui unui om ceea ce crezi despre el, vorba fiind despre lucruri nu tocmai plăcute? Sau e mai bine să taci, pentru a nu da peste cap o lume sau pentru a nu răni sentimentele cuiva sau pentru a păstra o anumită legătură?
Sincer, aveţi curaj să îi spuneţi unui om – uite, nu faci bine, greşeşti! – sau – trezeşte, uită-te în jur, ceea ce faci răneşte – şi să vă asumaţi riscul ca ceva să se strice într-un mod ireparabil fără ca, totuşi, să schimbe ceva acolo unde trebuia?
Ştiu, e vorba de conjunctură, pe situaţie, de oameni, de legături şi de încă multe alte lucruri de care trebuie să ţinem cont. Dar, în esenţă, care ar fi calea cea bună?
Privesc un om, îl ascult vorbind şi gura mea îi spune alte lucruri decât ar vrea sufletul să-i spună. Îi spune Da când în mine vibrează un mare Nu. Aş vrea să îi spun – uite, greşeşti – dar teama că aş vorbi singură, că nici n-aş fi auzită, că vorbele mele ar avea, odată rostite, alt înţeles, îmi paralizează cuvintele în gât. Şi tac.
Sau mă războiesc şi ţin cu tot dinadinsul să spun ce am de zis şi las preaplinul sufletului şi a minţii să se revarse şi apoi, când înţeleg că zbuciumul nu şi-a avut rostul, că vorbele au trecut pe undeva pe alături, fără să atingă, rămân nedumerită. Şi întristată. Şi cu un sentiment de inutilitate a toate. Şi sentimentul ăsta cred că e cel mai crunt dintre toate.
Să simţi că nu are rost.
0
Articol anterior
6 comments
De multe ori simţim că n-are rost. Unii dintre noi, în fiecare secundă, cu fiecare bătaie de inimă. Dar eu unul n-aş putea să trăiesc cu propria-mi conştiinţă, atîta vreme cît simt sau ştiu că ceva e în neregulă, că aş putea măcar încerca să schimb ce e greşit, şi nu o fac.
Pentru străini e gratuit, poate chiar nu-mi pasă dacă mă ascultă sau nu, dacă mă cred sau nu, dacă mă înjură sau nu. Dar cu cei apropiaţi, chiar îmi dau silinţa să le explic, să-i fac să înţeleagă punctul meu de vedere, de ce consider eu că ceva anume nu e chiar bine.
Poate nu am dreptate, deşi de fiecare dată caut să fiu obiectiv şi corect. Dar cel puţin e un semn de întrebare pe care fiecare om cu ceva mai multă judecată şi mai puţin orgoliu ar trebui să şi-l pună, în asemenea situaţie.
Răsplata este să vezi că într-adevăr ai avut dreptate şi că ai ajutat pe cineva să revină pe calea dreaptă. Chiar dacă nu recunoaşte, chiar dacă mai înainte te-a trimis acolo unde nu mai e loc, chiar dacă. TU vei şti şi vei zîmbi. 😉
Uneori e un risc pe care nu ne permitem să ni-l asumăm, preferăm o pace aparentă unui război declarat..
Desigur, punctul tău de vedere e unul perfect justificat şi aşa ar fi firesc să se întâmple lucrurile dar ştii şi tu în ce lume sucită trăim…
Cine altcineva o face sucită, lumea asta, decît cine iniţiază, acceptă şi/sau perpetuează suceala? 🙄
Apropo de ce zici mai jos: de ce aş vrea – ca fiinţă inteligentă – să am în preajmă persoane care să nu accepte adevărul, sinceritatea, cinstea – oricît de neplăcute ar fi ele?
Pentru că nu ne putem lipsi de oameni, aşa cum sunt ei?
Eu intotdeauna am fost de parere ca e cel mai simplu sa spui ce gandesti.
Macar asa stiu toti cine esti, de unde vii si cum sa te ia.
Unde mai pui ca elimini riscul de a te incurca in propriile-ti bazaconii.
Nu era vorba de a-i minţi pe oameni, ci despre a fi suficient de sincer încât să îţi poţi exprima şi părerile de care eşti conştient că nu ar fi primite cu deschidere de cineva…
Comments are closed.