Ale lor. Şi ale mele.

problemele celor ce îmi sunt dragi m-apasă întotdeauna mai mult decât propriile-mi probleme.
că mă afund eu într-o mlaştină de negativism sau nefericire şi-mi rod acolo unghiile şi-mi plâng de milă, e una.
e rău, e dureros, e cale sigură spre pierderea încrederii, a poftei de viaţă, şi-a întregului arsenal care face existenţa să aibă un rost.
în acelaşi timp, însă, e un rău de care-s cumva conştientă că n-are cum să dureze mai mult decât ii dau eu voie să dureze.
şi sentimentul ăsta de control parcă face totul mai uşor. măcar aparent.
când cei ce-mi sunt apropiaţi sufleteşte, indiferent că-s lângă mine sau la km distanţă, se confruntă cu probleme, problemele lor le calcă în picioare pe ale mele, transformându-le în ceva mic şi neimportant.
chiar dacă lupta lor e una mai mică, semnificativ, decât bătăliile mele.
mă eliberez cumva de lanţurile mele şi mă împovărez cu ale altora.
intru într-o febră a dorinţei de-a schimba ceva, pentru ei. o baghetă magică mi-aş dori atunci.
şi simt nevoia de-a lua asupra mea din greutatea pe care o poartă.
atunci, în clipe de astea, găsesc în mine forţe pe care nu le pot identifica când eu însămi am nevoie.
găsesc resurse de care nu-s conştientă că le am.
desigur, explicaţia e una simplă.
privesc şi înţeleg problemele celor din jur cu luciditate, tocmai ce-mi lipseşte când e vorba despre persoana mea.
şi soluţiile sunt clare, raţionale, nu alambicate şi predominate de sentiment.
şi totuşi, nu toate problemele îşi găsesc rezolvare.
unele rămân acolo.
ca şi durerile molcome dar persistente.
care, în timp, erodează. minte, trup, suflet.
şi tot la sentimentul de neputinţă ajung. off.