Sâmbăta de pauză

Durerea mea de cap cumplită din ziua asta de sâmbătă e asezonată, fără a fi alegerea mea, cu ritmuri de Toni Braxton, Chris Rea sau Sandra. Numai ritmuri sentimentaliste oriunde mi-aş pleca azi urechea şi eu am o zi de-aia în care aş vrea doar să pun capul pe o pernă, să trag cortina şi să dau o pauză minţii, şi sufletului, şi trupului. Şi să treacă toate. Să mă trezesc taman atunci când m-oi simţi mai în stare să le fac faţă la toate. Ironia e că nu m-aş mai trezi, nu? În zile de-astea ar trebui să nu se ceară nimic de la noi. Să ne putem ascunde într-un bârlog şi să închidem ochii la toate.
Dar nu pot. Puştiul e izvor nesfârşit de energie şi găseşte câte ceva de descoperit în fiecare clipă. Azi decupează, capsează, perforează, liniază, marchează, desenează… cred că epuizează toate verbele din gama asta. Nici gând de refugiu într-o lume absentă.
Ce-o fi cu oamenii de se simt aşa, din senin şi fără motiv – sau cu toate motivele din lume, de fapt – sleiţi de viaţă, de energie, de orice avânt de… orice? Abia îmi mişc degetele pe tastatură. Şi mintea mi se zbate ca-ntr-un loc strâmt ce se tot micşorează, sufocând, presând. Ah, mi-e mintea suferindă de claustrofobie. Şi tot caut, în dreapta, în stânga, motivaţii… un ceva care să mă scoată din starea asta şi să mă arunce în vâltoarea vieţii. Dar… doar mă scurg şi eu, împotrivindu-mă. Nu ştiu cui. Timpului, poate. Vieţii.
De ce-om avea nevoie mereu de motivaţii, de impulsuri, de ceva care să ne împingă de la spate? Şi obosim şi să căutăm, şi să zâmbim şi să ne aliniem în rândul lumii, să nu rămânem în urmă. Obosim de toate. De viaţă. Şi cum să iei o pauză? Cum să iei o pauză fără să simţi că pierzi ceva irecuperabil?
Mda. Azi aş vrea să ies din rând. Dar nu pot. N-am voie. Şi e cu atât mai rău pentru că mă zbat să rămân acolo de unde aş vrea să evadez. Of.
Voi să aveţi o sâmbătă mai frumoasă. Mai plină de viaţă. Senină.