Mi-e dor…

… mi-e dor să simt lucruri pe care le-am trăit şi s-au pierdut pe drum…
… să simt parfum de flori de liliac şi mireasma lui să-mi îmbrace sufletul în haină de sărbătoare…
… să alerg desculţă prin ploaie şi stropii mari şi reci să-mi spele mintea de gânduri grele…
… să zburd uşor pe câmpii înverzite şi să mă pot bucura de soare şi de firul de iarbă…
… să mă pierd în îmbrăţişarea unui om drag şi emoţia părtăşiei să-mi înnaripeze clipa…
… să pot înţelege fericirea lucrurilor mărunte şi nemulţumirea să nu-mi bată veşnic la uşă…
… să simt că trăiesc, că-mi pulsează frenetic viaţa în vene, nu doar că exist…
… mi-e dor de lucrurile pe care nu le-am trăit niciodată…
… să-mi aşez capul pe genunchii mamei şi mângâierea ei să-mi alunge încrâncenarea vieţii de pe frunte…
… să-mi curgă lacrimi amare pe obraji şi mâna unui tată ocrotitor să mă apere de orice furtuni…
… să existe ” pentru totdeauna ” şi să pot crede în inutilitatea timpului în ceea ce priveşte sentimentele…
… mi-e dor de inocenţă, de candoare, de naivitate… de speranţă, de încrederea că orice munte poate fi urcat… că nimic nu-i imposibil de realizat atunci când îţi doreşti… dar nu-i aşa în viaţa reală, uneori e imposibil.
lecţia asta parcă n-aş vrea-o învăţată.