Despre ceasurile rele, bune rău!

Ne plângem întotdeauna (de milă, de supărare, de nervi, de frustrare, de neputință, etc.) atunci când ni se întâmplă lucruri care contravin așteptărilor noastre. Când planurile ni se dau peste cap, când socotelile de acasă nu-s la fel cu cele din târg, când viața se încăpățânează să ne pună piedică după piedică. Când oameni de la care avem așteptări – știu, știu, dacă nu ne-am amăgi, n-am fi nici dezamăgiți – se dovedesc a fi altceva decât ne-am așteptat, când încrederea investită – cu sau fără scop de returnare înmiită – în alții ajunge să fie doar timp pierdut, când relațiile pe care ne străduim să le construim se transformă în nisip dus de vânt. Ne plângem, ne doare și ne zbatem și ne considerăm oropsiți de soartă, de mâna aia nevăzută care trage de sforile vieții noastre.
Și totuși, ceea ce mi se pare mie impresionant, e faptul că, jos, de unde, o vreme, nu mai vezi nimic prin pânza deasă a lacrimilor, prin pâcla de neluciditate care te învăluie, printre stropii de furie, dezamăgire sau tensiune, ceva obligă la schimbare. O fi ceva din natura noastră, umană, ceva care ne împinge spre înainte, care nu ne lasă să ne complacem și să rămânem prea mult blocați într-un loc, ceva care trage de firele minții noastre, ascuțindu-le, trezindu-le, făcându-le să ducă o luptă cu ceea ce simțim, cu dorința de a renunța, de-a abandona drumul, lupta. Și, cumva, mintea noastră iese învingătoare.
De acolo, din ceasurile noastre rele, ies la iveală capacități, dorințe, zbateri și posibilități. Se știe, nevoia te învață. Nevoia te obligă. Să cauți, să cauți, să cauți. Și uneori, de multe ori, se întâmplă chiar să și găsim. Să găsim în momentele noastre cele mai grele portițe de ieșire, să vedem căi noi, diferite, pe care altfel, mergând nestingheriți pe drumul nostru, le-am ignorat. O luptă pierdută într-o direcție poate să se transforme într-o victorie în altă direcție.
Am, în minte, în suflet, un ceas rău pe care-mi doresc mult să îl transform într-unul bun. Și-o să vă povestesc despre el, când o să-i vină rândul. Deocamdată, țineți-mi pumnii. Să pot să văd prin semi întuneric. Și să văd clar.