Faţă în faţă cu Micul Prinţ…

Micul Prinţ – de Antoine de Saint Exupery.
Am făcut-o cadou unui om. Cu drag, unui om drag.
Şi am citit-o de două ori într-o zi.
După ce-am citit-o prima oară am rămas cumva descumpănită. Eram suprinsă şi îmi ziceam că sunt eu de vină pentru lipsa de entuziasm, pentru lipsa acelei păreri impresionante pe care m-aşteptam să mi-o producă. Şi-am mai citit-o o dată, lent, pe îndelete, rând cu rând, încercând să găsesc esenţa, motivul acelei mediatizări de proporţii infinite de care are parte Micul Prinţ.
După a doua citire, am acceptat, trist, că impresia pe care mi-a lăsat-o, fără îndoiala, e lipsită de tresărirea, de sclipirea aceea pe care o aşteptam. Dar, da, cu siguranţă, aşteptările mele au fost exagerat de mari… Şi-am găsit-o ca pe o carte frumoasă, scrisă într-un mod vesel şi totuşi trist, cu ilustraţii drăguţe, pentru copii şi, mai cu seamă, pentru adulţi, pigmentată cu mari adevăruri, o carte care îşi merită locul în bibliotecă şi care mi-a plăcut mult dar… nu spectaculoasă. Nu atât de strălucitoare pe cât credeam.
Am înţeles că e mediatizată la superlativ pentru cugetările la care supune, i-am înţeles subânţelesurile, învăţămintele de viaţă pe care fiecare pagină le dă, am înţeles că e o lecţie pentru oamenii mari, veşnic grăbiţi, veşnic preocupaţi de lucruri superficiale, incapabili, din aceste motive, să vadă lucrurile cu adevărat importante. Dar învăţăturile pe care cartea asta le transmite vuiesc din toate părţile, toate îndemnurile din ea… sunt lucruri pe care le-am citit/auzit de mult prea multe ori. Sufocant de mult.

Da, Micul Prinţ m-a facut să mă gândesc, să încerc să văd puţin lumea prin ochii unui copil – prin ochişorii puiului meu de nici trei ani – să înţeleg că pentru ei oamenii mari sunt extrem de ciudaţi (mda, oamenii mari chiar sunt ciudaţi!), m-a făcut să mă bucur că măcar inocenţa din sufletul de copil înfrumuseţează totul, dă o altă dimensiune lucrurilor, o altă importanţă vieţii, preţuind, într-un mod simplu, adevăratele valori. „Copiii se cuvine să fie foarte îngăduitori cu oamenii mari.”- mai zice cartea. Da, aşa e. Nu eu, ca mama, trebuie să fiu îngăduitoare cu puiul meu. Ci el cu mine. Că el are, încă, ceea ce eu am pierdut de mult. Inocenţa. Bucuria simplă a vieţii.

Aş vrea să pot spune că, dacă m-aş fi întâlnit cu naratorul acestei cărţi, băiatul cu desenele, aş fi recunoscut în primul lui desen şarpele care-a înghiţit un elefant. Aş vrea să spun că aş fi văzut dincolo de aparenţă. Dar nici măcar nu ştiu dacă n-aş fi văzut şi eu, ca toţi ceilalţi, în desenul lui, doar o pălărie. Mă face asta un om superficial, ignorant la ceea ce merită atenţie? Poate că da. Sau, poate, sunt doar un adult ciudat.

Printre toate citatele renumite ale cărţii, e unul care-mi place în mod deosebit:
” Iar după ce-ţi va fi trecut durerea (durerea-ntotdeauna trece), vei fi fericit că m-ai cunoscut. Vom fi de-a pururi prieteni. Îţi va fi dor să râdem împreună. Şi vei deschide uneori fereastra, aşa, numai de drag… ” Da, durerea trece întotdeauna. Însă uneori rămâne în loc, poate, ceva mai dureros. O tristeţe infinita. O resemnare amară.

După mine, Micul Prinţ a avut nevoie să pornească în călătoria vieţii lui, tocmai pentru a înţelege, pentru a putea preţui ceea ce avea acasă. E vorba tot despre nemulţumire, despre căutarea esenţei vieţii, despre îndoială, despre nesiguranţă.
Da, ” limpede nu vezi decât cu inima „! Şi, pentru că ” graiul e izvor de neînţelegeri ” cât de bine ar fi să învăţăm să şi tăcem, să-nvăţăm să vorbim prin tăcere. Şi să ne bucurăm. Să putem să ne bucurăm.

Ştiu că Micul Prinţ e o carte foarte iubită, mă gândesc că voi fi criticată pentru părerea mea dar atât şi e. Doar părerea mea. Vouă v-a plăcut Micul Prinţ? Indiferent că l-aţi citit ca copii sau ca adulţi…

Şi pentru că Moţu’ Pittiş e (a fost) un geniu în ale recitării, şi-s aproape 4 ani de când s-a dus dintre noi, s-a dus într-o altă lume, în care sper că-i e mai bine… e minunată interpretarea lui pe care-am găsit-o pe youtube:

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=3UXHyLf-Z8Y]