Nu-mi plac sărbătorile!

Mă uit la posturile de anul trecut, din decembrie, și mi-s, toate, deprimante. Scriam și atunci exact ca și acum, cu aceeași amăreală în suflet, cu aceeași strângere de inimă și cu aceeași veșnică teamă și aceeași nedorință.
Și cum ar putea să fie altfel? De unde optimism, de unde stare de bine, de unde entuziasm? Pentru ce? Nu-mi plac sărbătorile, nu mi le doresc. De cele mai multe ori spun acest lucru în șoaptă, cu-n sentiment de vinovăție care nu-mi dă pace, cu senzația că știrbesc din fericirea lumii dacă recunosc ce simt. Dar asta simt și-o simt cu toată forța de care sunt în stare. Și e destulă, din păcate. Nu-mi plac sărbătorile, mi-s prilej de tristețe adâncă, de teamă, de spectacol fals, de aparențe care trebuiesc salvate, de amăgire, de teatru absurd.
Toată forfota asta a lumii mă obosește, psihic, cumplit. Zâmbesc amar și-mi zic, și-mi repet, că trebuie, că așa e firesc, că n-am decât să mă supun regulilor lumii, să intru-n rând cu ea, lăsându-mă cuprinsă de… magia nebunia sărbătorilor. Și nu-mi prea iese. Pentru Puști, că mi-e o teamă cumplită că starea mea-i răpește din bucuria pe care e firesc s-o simtă, mă străduiesc. Și el va avea și brad împodobit, și întâlniri cu Moși darnici, și multe cadouri în seara de Crăciun, și colinde, și entuziasm și bucurie. Și-o să-i fie sărbătoarea sărbătoare, așa copilărească, cum trebuie. Și pentru el alerg, și sunt mesagerul lui către Moș Crăciun, și mă implic, și mă bucur de luminițele orașului și-i povestesc despre cât de minunat e să fii bun și încerc să îi transmit… magia pe care eu n-o simt.
Pentru mine, însă, nu-s, nu pot să fie, nici măcar niște zile obișnuite, banale. Pentru că-s prilej de adâncire-n sine, de aducere aminte, de pătrunzătoare înțelegere a realității. O realitate ce nu mai poate fi evitată atunci când sărbătoarea asta-și întinde mrejele – care ar trebui să fie încărcate de sentimente – peste lume. Da, știu, nu-mi plac sărbătorile nu pentru ceea ce-s ele, pentru ce semnifică. Nu-mi plac pentru ceea ce sunt eu, e clar. Sau pentru ceea ce nu sunt eu, ce nu pot fi. Pentru ceea ce lipsește și, în timpul sărbătorilor, lipsurile alea devin evidente, acute, penetrante, de neocolit. Dar faptul că înțeleg lucrurile nu schimbă situația cu nimic, nu face lucrurile mai ușoare, soluțiile mai evidente. Și-atunci, nu-mi rămâne decât să-mi înghit lacrimile, să mă prefac că strălucirea lunii decembrie nu-mi aruncă fulgere de durere în suflet, că forfota, și neastâmpărul, și entuziasmul, și alergătura după cadouri, și bucuria, și împărtășirea, și toate, toate astea care-nseamnă, de fapt, spiritul Crăciunului, nu mă azvârle în niște hăuri de tristețe nemărginită. Da, așa e, tocmai pentru că-mi lipsesc, tocmai pentru că mi le doresc, tocmai pentru că nu mai sunt capabilă să le simt.
Deci, așa, că în seara asta nu vreau nici măcar să mă ascund de mine, nu-mi plac sărbătorile și-o spun sincer. Și, mai mult ca sigur, toate posturile pe care le voi mai scrie anul ăsta vor avea aerul contaminat de tristețea asta bolnavă psihic și, știu, poate-ar fi mai bine să iau o pauză. Așa, până la primăvară, să nu otrăvesc pe nimeni cu adierea asta amară pe care-o transmit în jur. Mda, o pauză de viață aș tot lua.