Lumi de dincolo…

… de lumea noastră.
Ne înstrăinăm uneori de lucrurile care, cu ceva vreme în urmă, făceau parte din cotidianul vieții noastre, ne detașăm de cele familiare și nici nu ne dăm seama că nu mai facem parte din ceea ce, atunci, nu demult, însemna lumea noastră.
Pornim, cu voie sau fără voie, forțați de împrejurări, pe tot felul de drumuri, căutându-l pe acela pe care să ne simțim în largul nostru, să ne fie confortabil, să ne aducă realizările care să ne facă să vibrăm de viață și deschidem cu nesaț ușile pe care viața ni le aduce înainte. Dar asta înseamnă că, în urma noastră, închidem alte uși. Închidem ochii la ceea ce a fost pentru a-i păstra larg deschiși spre ceea ce urmează.
Facem, cred, cumva, și cu oamenii tot așa. Mereu suntem avizi de oameni noi care să ne placă, care să ne ajute să creștem, într-un fel sau altul. Și poate că facem asta în detrimentul celor vechi. Cei pe care i-am cunoscut, ne-au fost aproape, ne-am hrănit cu ceea ce-au putut să ne ofere și am mers mai departe. Îmi spunea cineva, demult, că așa e și firesc să fie. Că toată viața e doar un șir de întâlniri între oameni, între lumi diferite. Întâlniri din care, cei norocoși, cei înzestrați cu un har al înțelegerii, reușesc să ia partea bună, reușesc să schimbe ceva în bine în viața lor.
Am un sentiment ciudat de fiecare dată când interacționez cu o lume de care m-am înstrăinat. Ca și cum aș mai putea doar să fac pași pe marginea ei dar nu și să mă mai arunc înapoi, în vâltoarea ei. Și nu știu dacă e de bine sau nu faptul că ne înstrăinăm așa, că mergem mai departe. Că lăsăm în urmă lucruri, oameni, lumi…