… aleargă visurile mele.
Nu le pot cuprinde marginile. Am impresia că le prind într-o parte și-mi scapă în alta, alergând dincolo de zare, în lumea largă, în atât de multe locuri în care m-aș vrea. De la o margine a pământului până la cealaltă aș alerga și tot n-aș simți că mi-e destul. E așa un dor în mine și mi-e așa chin neputința asta. Mi-s picioarele adânc afundate-n mocirla unui loc strâmt în care mă învârt și mi-s aripile visurilor atât de năpraznic de departe-ntinse. Cum să stai locului când visezi să zbori? Cum?
Îmi încep anul visând, sperând, zbătându-mă în neputința de-a face pași înafara universului ăstuia limitat. Și nu, nu vreau să mă opresc, nu vreau să cedez, să renunț. Ce mi-ar mai rămâne?
Lisabona. Delta Dunării. Olanda. Istanbul. Franța. Autostrada de biciclete din Copenhaga. Irlanda. Florența. Atena. Praga. Polonia. Moscova. Și-s doar câteva, de pe-aici, aproape.
De-abia îndrăznesc să le dau voie visurilor să-și și îmagineze unele locuri… de exemplu Rio… e un vis ce pare atât de inadmisibil, să-mi petrec cândva o lună ianuarie la Rio. Și totuși, nu pot să nu-mi doresc.
Mi-e sufletul hoinar și aș cutreiera pământul în lung și-n lat. Și-aș simți că trăiesc.
Praga. Nu mi-a fost niciodată atât de greu să ajung undeva. A trecut aproape un an de când plănuiesc câteva zile la Praga, de când am făcut programări și-am amânat și parcă, cu cât mă străduiesc mai mult, cu atât se încăpățânează lucrurile să fie mai greu de rezolvat. De ceva vreme plănuiesc iar, pentru weekendul viitor, plecarea la Praga. Și mă gândesc și mă răzgândesc. Și fac calcule și planuri și nu-mi ies. Și-mi vine să renunț și iar mă încăpățânez. Și-mi doresc așa de mult să merg. Și iar mă împiedic în mocirla limitărilor. Și mai sunt câteva zile și eu încă n-am certitudinea că plec. Și e iarnă și toate-s așa cum sunt. Și și și.
De ce m-oi fi născut cu suflet călător dacă trebuie să fiu așa legată de-un loc?
0
Articol anterior
11 comments
Eu am incetat de mult sa ma intreb asta (despre mine).
Poate că asta e soluția. Dar nu o putem pune în practică toți…
Păsărică visătoare prinsă în colivie de plumb, ia intră tu şi citeşte impresii de călătorie la nenea Tiberiu aici şi poate chiar schimbaţi vreo două cuvinte despre ce şi ce nu şi unde şi unde nu, cu Praga asta atît de eluzivă… Că prea mă doare cînd te zbaţi, de parcă gratiile acelea necruţătoare îmi vibrează drept în inimă…
Dacă nu m-aș mai zbate… ce-ar rămâne?
Si pe mine ma cuprinde deseori un dor de duca, o dorinta arzatoare de a explora noi locuri, de a ma cufunda in alte civilizatii, de a face escapade din locurile unde prea mi-s prinse radacinile… Si din pacate de cele mai multe ori revin cu picioarele pe pamant si-mi dau seama ca unele lucruri oricat de tare as visa la ele si mi le-as dori, nu se vor implini prea curand sau poate niciodata.
Și totuși, nu ne putem opri…
[…] îmi rămâne decât să vă invit să treceţi şi pe la adelina, meşterul manole, slowaholic, loredana, geanina, doru, zinnaida, octocat, crisa, DAP, luna pătrată, max peter, freestar, ulise, […]
Si eu as da foc lanturilor, dar sunt de fier ale naibii. Dar nu ma las! Imaginatia si speranta imi sunt prietene. Si Cel de Sus, caci fara el nu facem nimic.
Așa! Să nu ne lăsăm! Și cât om putea, le-om duce!
Nu esti legata deloc, candva pustiul va creste, isi va vedea de viata lui iar tu vei deveni un calator ;)… vei vedea! 😉
Ei, dar nu Puștiul, drăguțul, mă leagă! El nu mi-e piedică deloc, deloc! Altele-s obstacolele, lanțurile…
Comments are closed.