La mulţi ani fărâmei de copil din noi!

Avem cu toţii, în noi, măcar o urmă de copil. Chiar de-o ţinem bine ferecată pe undeva prin suflet, tot e acolo. Cu siguranţă amintirea inocenţei şi a momentelor frumoase a trecut prin sita timpului şi ne-a rămas în suflet, aducător de zâmbete, de nostalgie, de imaginare întoarceri în timp.

Mi-aduc aminte de lucruri multe din cea mai fragedă copilărie dar n-aş putea să spun că mi-e cumplit de dor de ea. A fost, totuşi, o perioadă cu prea multe restricţii, pentru mine, soră cu un frate mai mare şi încă trei mai mici. Primii ani ai copilăriei i-am trăit în perioada regretatului (dacă noi suntem cei ce l-am împuşcat, de ce-i mai spunem “regretatul” lui Ceauşescu? pentru că, ne-am dori, ca întotdeauna, mintea cea de pe urmă?)… şi mi-aduc aminte, deşi cam vag, că aveam doar 8 ani la revoluţie, de un alt gen de viaţă. Credeam atunci că sunt normale trezirile cu noaptea în cap pentru statul la coadă la lapte sau la pâine (mi-amintesc aşa de bine mirosul de pâine proaspătă, de-abia sosită, uneori vândută direct din maşinile de pâine dar la fel de bine mi-aduc aminte şi âmbulzeala, circul, scandalurile care se iscau, îmbrânciturile, faptul că noi trebuia să stăm de mai multe ori la rând, ( familie mare, cele 2 pâini care se dădeau unei persoane, nu ne ajungeau ), credeam că e normal ca doar de sărbători ai mei să primească de la locul de muncă pachete cu dulciuri pentru copii. Eram prea mică să înţeleg adevăratele restricţii cu care oamenii mari se confruntau… restricţiile culturale, limitările pe toate planurile, lipsa posibilităţii de alegere, a dreptului la opinia proprie… Copil fiind trăiam într-o inocenţă atât de candidă… ăsta e lucrul de care mi-e cumplit de dor. Modul în care ochii mei priveau viaţa. Deşi n-aveam o copilărie tocmai reuşită, aveam impresia că viaţa chiar e o minune, că pot să se întâmple tocmai lucrurile pe care le visam, şi, Doamne, câte mai visam…

Eram un copil rebel, mereu făcând tot felul de năzdrăvănii, mă aciuiam mereu pe lângă băieţi, fiind prea necizelată pentru fetele de-o vârstă cu mine ( asta cam până spre încheierea ciclului primar de şcoală ) şi colindam astfel toate şantierele oraşului, ne închipuiam apartamente proprii, chiar ne marcam teritoriile, din blocurile cu construcţia începută şi lăsată baltă şi pierdeam ore în şir printre fierătănii, betoate şi macarale. Sau umblam brambura prin împrejurimile oraşului, pe străzi pustii, prin livezi, căţărându-ne în copaci, hrănindu-ne cu ce apucam. Mi-aduc aminte că tare ne mai plăceau sălciile dintr-un parc al oraşului şi le escaladam ca nişte mici maimuţe ce eram. Temerari şi plini de viaţă. Ore în şir pierdeam pe străzi, cu cheia legată de gât, desigur. Locuind la bloc, am crescut mai mult pe străzi. Agăţată de un frate puţin mai mare sau, de la cinci ani încolo, însoţită de câte un frăţior mai mic de care trebuia să am grijă. Bătăi între copii, mâini luxate, capete sparte şi câte şi mai câte altele. Dar atât de multa inocenţă.

O copilărie cu adevărat furtunoasă dar cu atât de multe clipe preţioase care merită încrustate în timp. Pe care mi le amintesc uneori ca şi cum anii ce-au trecut de-atunci sunt doar zile. Ani în care, totuşi, aerul acela minunat al copilăriei s-a pierdut. Aşa cum s-au pierdut atât de multe senzaţii… mi-aduc aminte de pachetele de Moş Nicolae ( căruia îi ziceam pe atunci Moş Gerilă ), pe care ai mei le pregăteau în bucătărie, noaptea, când credeau că dormim toţi, şi eu, prea curioasă, de multe ori trăgeam cu urechea, încercând să aflu câte ceva şi-apoi, după ce erau puse la locul lor, mă strecuram pe întuneric, pipăind pachetul din celofan care foşnea, încercam să îmi dau seama ce conţine… şi conţineau întotdeauna nimicuri şi portocale şi dulciuri, multe dulciuri pe care le rânduiam astfel încât să-mi ajunga mai multe zile, o săptămână chiar. Senzaţia pe care o aveam cu această ocazie în copilărie, s-a pierdut şi niciodată n-am mai regăsit-o, oricât am încercat… aşa cum, la casa mea fiind de câţiva ani, parca n-am reuşit niciodată, de sărbători, să creez aerul acela, deşi tensionat, cu iz de sărbătoare ce stăpânea casa părintească… şi multe, multe altele.

Să ne întoarcem, aşadar, măcar o clipă la copilărie. Să ne creionăm pe buze un zâmbet de candoare, de bucurie simplă, să ne aşezăm în păr flori de trăire candidă şi-n ochi să lăsăm să ni se strecoare raze de seninătate.
Şi, poate o să reuşim să fim mai buni!